Suieşti, locul de obârşie al Patriarhului Justinian
Sunt mulți cei care pleacă din sânul familiei și de pe meleagurile natale și își aduc aminte cu drag de ele, dar nu toți se întorc în familie sau pentru a face ceva pentru locurile de origine. Preotul Ioan Marina, care avea să ajungă cel de-al treilea Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, i-a pomenit și purtat în suflet și rugăciuni pe părinţii şi oamenii din satul natal, iar când a fost rânduiala lui Dumnezeu, s-a întors la ei cu un mare dar pe care îl doreau: un locaș de cult.
Născut în 22 februarie 1901, la începutul secolului 20, în satul vâlcean Suieşti, pe atunci în comuna Cermegeşti (în prezent comuna Stăneşti), copilul Ioan Marina a fost crescut într-o familie credincioasă de buni gospodari. Tatăl, Marin-Ilie, a fost „un ţăran cu minte sănătoasă”, de la care Ioan Marina a învăţat buna chivernisire a gospodăriei şi ajutorării comunităţii, iar mama sa, Elena, care descindea dintr-o familie de preoţi de peste trei veacuri, a fost cea de la care a deprins, „pe lângă însuşirile străbune de evlavie şi credinţă în Dumnezeu, cele dintâi cunoştinţe şi deprinderi de trăire creştină”, precum însuşi Patriarhul Justinian avea să mărturisească câteva decenii mai târziu.
Încă din anii copilăriei, la rugăciunile stăruitoare ale mamei sale, gândul tânărului Ioan s-a îndreptat spre a fi preot în satul lui, urmând şirului neîntrerupt al înaintaşilor preoţi, însă în satul natal lipsea un locaş de închinare. Biserica din lemn ridicată pe dealul Suieştilor de obştea satului, în anul 1783, pe locul unei cruci, a fost închisă la începutul secolului 20 din cauza stării ei avansate de degradare. Astfel, viitorul Patriarh Justinian şi-a petrecut anii copilăriei văzând biserica din satul natal închisă şi ruinată, fiind obligat, alături de ceilalţi credincioşi ai satului, să meargă o distanţă de câţiva kilometri până la biserica din satul vecin, Cermegeşti.
Această mâhnire din anii copilăriei l-a urmat întreaga sa viaţă, din cauza persecutării de mai târziu a Bisericii de către regimul comunist, dar frământarea sa sufletească a preschimbat-o în anii de patriarhat într-o responsabilitate faţă de toţi cei păstoriţi ai săi, mai ales faţă de cei lipsiţi de un locaş de închinare în satul lor. „Gândul meu s-a îndreptat către voi laolaltă şi m-am hotărât să pun capăt unor frământări pe care le-am trăit şi eu alături de obştea satului, frământări care mi-au pricinuit multă mâhnire, ca şi vouă tuturora, fiindcă ne lipsea locaşul de închinăciune. Bisericuţa cea veche a fost închisă încă de acum 60 de ani şi apoi, împovărată fiind de greutatea vremii, s-a dărâmat. Înaintaşii noştri au murit cu durerea că urmau să fie îngropaţi într-un cimitir în care nu era nici biserică şi nici măcar clopot. Părinţii mei au murit, de asemenea, cu părtăşia acestei dureri; la rândul meu, am purtat în suflet moştenirea acestei străvechi mâhniri că în satul nostru nu este o biserică prin care să se binecuvânteze sufletele, casele şi copiii din obştea noastră. A vrut Dumnezeu să punem capăt acestei dureri. Am făcut această biserică şi primul meu gând de mulţumire s-a îndreptat către Cel Atotputernic Care m-a ajutat”, a spus Patriarhul Justinian Marina cu prilejul sfinţirii bisericii de lemn, în ziua a treia după Paşti, la 1 mai 1951 („Apostolat social. Pilde şi îndemnuri în lupta pentru pace”, 1952, pp. 391-392).
Biserica din Suieşti, salvată de două ori de la demolare
Biserica de lemn cu hramul „Sfânta Cuvioasă Parascheva”, sfinţită în anul 1658, a fost adusă în anul 1939 din satul Gâlgău (judeţul Sălaj) la Breaza (judeţul Prahova), pentru a fi salvată de la demolare. Instaurat fiind regimul comunist, biserica de lemn a fost salvată a doua oară, prin strămutarea rânduită de Patriarhul Justinian Marina în satul natal în anul 1950, pe dealul Suieştilor, în apropierea căreia se afla şi casa sa natală. Bârnele groase de stejar ale bisericii din Gâlgău au fost aşezate pe o temelie de cărămidă, pentru a o feri de umezeală, iar în partea de est, sub Altar, au fost înhumate osemintele părinţilor şi ale soţiei Patriarhului Justinian. Toate cheltuielile cu transportul, ridicarea şi realizarea veşmântului pictural al bisericii au fost susţinute de fiul satului, ajuns patriarh.
Anii au trecut, alte generaţii de oameni s-au născut, au trăit şi trăiesc în Suieşti, satul celui de-al treilea Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române. Cei mai mulţi dintre sătenii care l-au cunoscut pe Patriarhul Justinian Marina îşi dorm somnul de veci la picioarele crucilor din apropierea bisericii de lemn. Mai sunt rude şi alte persoane în vârstă care l-au cunoscut pe Patriarhul Justinian, dar mare parte din ele sunt plecate în alte oraşe din ţară şi de peste hotare. În Suieşti, la o privire superficială, pare că peste toate s-a aşternut tăcerea. Multe case de pe dealul Suieştilor şi din apropierea pădurii sunt părăsite, doar ici-colo au rămas câteva locuite. Cele mai multe familii s-au retras spre partea întinsă dintre dealuri, aproape de drumul care străbate satul. Însă, peste toate acestea rămâne înălţată, ca un turn de priveghere, biserica de care părinţii şi străbunii celor de azi erau lipsiţi. Iar mai mult decât cele care ţin de pământesc, în sufletele oamenilor din Suieşti a rămas şi va rămâne un respect deosebit faţă de „neamul lui Marina”, cel care le-a adus o făclie de lumină pe culmea dealului din sat şi le-a lăsat o mărturie vie a iubirii pe care a purtat-o nu numai faţă de oamenii şi meleagurile natale, ci pentru întreaga Biserică, încât a ajuns să se identifice cu toţi şi să-i numească „fiii mei”, „fiicele mele”, „preoții mei”, „bisericile mele”.
Biserica din lemn „Sfânta Cuvioasă Parascheva” rămâne mărturie generaţiilor care vor veni, păstrând peste vremuri spre amintire antimisul cu semnătura sa, un donariu sau o pânză pictată cu caracter votiv şi câteva cărţi de cult cu însemnări ale sale. De câţiva ani, mai mulţi oameni care îl preţuiesc pe Patriarhul Justinian au dorit să continue faptele înaintaşului lor, sprijinind construirea unei mănăstiri de zid, care să fie şi un memorial dedicat celui de-al treilea Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române.