Sunt un patriot român
Frământări mari pe toată planeta, în toate cotloanele umanității, în toate comunitățile - mari sau mici. Subiectele actualității (importante sau marginale), declarațiile mai-marilor zilei (de orice orientare), curentele de opinie (deja existente sau emergente) și politicile cotidiene (sociale, economice, financiare, culturale) sunt dezbătute pe toate fețele, cu reverberații în toate straturile societății. Nici Biserica lui Hristos nu este scutită de astfel de focuri mocnite, chiar dacă Răsăritul a practicat înțelepciunea unității în duh, a sobornicității, a coeziunii dogmatice. Și creștinii vorbesc despre lucrurile care îi dor, îi interesează, în care se regăsesc ca proiect de viață.
Unul dintre subiectele predilecte ca încărcătură emoțională, dar și ca miză duhovnicească, este cel legat de naționalism versus patriotism. S-au dat destule definiții de-a lungul timpului, s-au introdus nuanțe, bemoli, subtilități istorice și finețuri teoretice. Eu unul nu voi intra în polemică cu nimeni, ci voi explica de ce sunt „doar” un patriot român de secol 21. Sau, cel puțin, așa mă consider a fi.
Îmi iubesc cu îndărătnicie și cu tristețe țara - deodată îmi place să mă definesc ca fiind lucid în această chestiune. Cu îndărătnicie pentru că altă țară nu am, și nu voi avea. Mai clar: țara nu e doar glia, peticul de pământ, „râul, ramul”. Pentru unul ca mine, citadin prin naștere și „desprins” de cele concrete ale gliei prin cultură, țărâna reprezintă doar lutul primordial în care se întorc oamenii și din care răsar alții noi. Aria de cuprindere a acestui lut (de 235.000 km pătrați, cât are România) înseamnă pentru mine aria cimitirelor, a bisericilor, a bibliotecilor de limbă română, a muzeelor și filarmonicilor. Aceasta este România mea „geografică”: locul unde conviețuiesc cultul și cultura română, la care trag cu urechea morții din pământ - la clopote sau la foșnetul paginilor de carte.
România mai înseamnă limba în care locuiesc, vorba lui Nichita: „limba română este patria mea” (Chișinău, 1976). Limba română e limba în care vorbesc, Îl laud pe Dumnezeu, plâng și râd, citesc, scriu și învăț, limba în care mi-am crescut și educat copiii. Și limba din care îmi câștig pâinea cea de toate zilele. Vehiculul gândirii mele este limba română, cu toate nuanțele ei extraordinare, cu bogăția ei lexicală. Muzicală și precisă, bogată și versatilă, iată un instrument intelectual și cultic redutabil!
Îmi mai iubesc cu îndărătnicie țara pentru că îmi iubesc Biserica. Mai precis, comunitatea care, într-un cuget și-ntr-o inimă, Îl mărturisesc pe Dumnezeu Cel în Treime. Aici am o adevărată îndărătnicie, nu mă pot imagina în altă stare de agregare sufletească decât așa: răsăritean în ritual și sensibilitate religioasă, aplecat spre cugetarea inimii, înclinat spre polemică teologică... până la un punct. Dacă nu am polemiza, am fi ca și morți - am recurge la ceea ce părintele Ion Buga numește „teologia furajeră a ultimelor veacuri”, adică o teologie de pură și exclusivă subzistență, o rutinizare a discursului, a reflecției teologice lipsite de fulgurație și fior al căutării.
Îmi iubesc cu tristețe țara, da, așa este în cazul meu. Nefiind naționalist, adică nepunându-mă mai presus de alte neamuri, culturi și civilizații, neinventând brevete de preempțiune și patalamale mitologice inexistente, neintrând în conflict cu vecinătățile geografice sau istorice, îmi văd - cu duioșie - limitele. Dar nu pentru a mă inhiba, nu pentru a deznădăjdui, ci pentru a mă stimula, pentru a mă motiva. Este ca fair-play-ul din sport: fără fault, fără piedici, fără steroizi mă prezint în competiție.
E multă tristețe în această iubire de țară, de fapt... Cu ardoare vrei să spui lumii cine ești, de unde te tragi, ce aspirații ai, ce hram porți. Haina limbii te vădește că ești dintr-o provincie culturală, dar înrudit cu neamuri mari, împărătești. Nu ești împăratul, dar ești de un neam cu el - ceea ce nu e puțin lucru. Mai vezi că nu ai bogățiile lumii, dar cine le are pe toate? Constați că alții se făloșesc cu ceea ce au cucerit, dar tu te consolezi că nu ai făcut pe lumea asta tot răul pe care-l puteai face, dimpotrivă: aici și-au găsit adăpost bejenarii, prigoniții și exilații lumii înconjurătoare. Te mai mângâie faptul că datorită strămoșilor tăi nu s-a stins candela credinței în Orientul sufocat de semilună, că ai ținut în viață Muntele Athos și Locurile Sfinte - vorba părintelui Constantin Coman, „un adevărat program de politică externă vizionară, întins pe aproape jumătate de mileniu”.
Ce mă întărește? Faptul că între milioanele de creștini plecați din România în lumea largă sunt unii adevărate candele umblătoare care, în loc de lupul dacic, arată lumii însetate izvorul vieții în Hristos. Oameni cuminți, decenți, misionari prin purtare și nu prin vocalize, persoane cu har comunitar și tact catehetic implicit. O blajină conchistă creștină...