Suntem pământ bătătorit, dar nu deznădăjduim pentru mântuirea noastră
Duminica a 21-a după Rusalii (Pilda semănătorului) Luca 8, 5-15
Zis-a Domnul pilda aceasta: Ieșit-a semănătorul să semene sămânța sa. Și, semănând el, una a căzut lângă drum și a fost călcată cu picioarele și păsările cerului au mâncat-o. Și alta a căzut pe piatră și, răsărind, s-a uscat, pentru că nu avea umezeală. Alta a căzut între spini, iar spinii, crescând cu ea, au înăbușit-o. Iar alta a căzut pe pământul cel bun și, crescând, a făcut rod însutit. Acestea zicând, striga: Cine are urechi de auzit, să audă! Și ucenicii Lui Îl întrebau: Ce înseamnă pilda aceasta? El a zis: Vouă vă este dat să cunoașteți tainele Împărăției lui Dumnezeu, iar celorlalți, în pilde, ca, văzând, să nu vadă și, auzind, să nu înțeleagă. Iar pilda aceasta înseamnă: Sămânța este cuvântul lui Dumnezeu; cea de lângă drum sunt cei care aud, apoi vine diavolul și ia cuvântul din inima lor, ca nu cumva, crezând, să se mântuiască; iar cea de pe piatră sunt aceia care, auzind cuvântul, îl primesc cu bucurie, dar aceștia nu au rădăcină; ei cred până la o vreme, iar la vreme de încercare se leapădă. Cea căzută între spini sunt cei ce aud cuvântul, dar, umblând cu grijile și cu bogăția și cu plăcerile vieții, se înăbușă și nu rodesc. Iar cea de pe pământ bun sunt cei care, cu inimă curată și bună, aud cuvântul, îl păstrează și rodesc întru răbdare. După ce a spus acestea, a strigat: Cine are urechi de auzit, să audă!
Pilda semănătorului se regăsește la cei trei evangheliști sinoptici: Matei 13, 1-23, Marcu 4, 3-20 și Luca 8, 5-15. Față de alte pilde rostite de Mântuitorul, Pilda semănătorului a fost explicată de El Însuși. Se naște firesc întrebarea: Ce se mai poate adăuga? Trebuie doar să înțelegem, să asumăm și să transpunem în viața noastră sensul cuvintelor Domnului. Deși Mântuitorul tâlcuiește pilda, taina totuși rămâne, iar mesajul cuvântului dumnezeiesc este inepuizabil, cuvântul nu rămâne ceva exterior, ci grăiește lăuntric omului, pentru ca din interior să crească și să se răspândească.
Textul pildei este foarte cunoscut, însă de fiecare dată când îl ascultăm în trăirea Sfintei Liturghii, îl primim într-o lumină nouă, conștientizând încă o dată puterea cuvântului dumnezeiesc. Nu demult, un preot îi scria ierarhului său: „Citesc zilnic Evanghelia, însă rareori răspund la ea. Stărui totuși, pentru că nu știu dacă astăzi, mâine sau într-o altă zi mă voi regăsi ca un pământ pietros, ca un pământ bătătorit, ca un loc plin de spini și buruieni sau, poate, cu ajutorul lui Dumnezeu, cuvântul acela pe care îl citesc să cadă pe un petic din ființa mea și acolo, în chip minunat, să aducă roade”.
Pilda creează o legătură profundă
Precum sămânța din pildă, cuvântul Mântuitorului este semănat în mintea și inima omului, continuând să lucreze, chiar dacă la început aduce nedumerire, ba chiar bulversare. În fața unui discurs teoretic, auditoriul rămâne adesea pasiv și primește o învățătură pe care va trebui să o asimileze. În schimb, o pildă creează o legătură profundă, iar omul este chemat să se regăsească. „Pildele Domnului Iisus Hristos - ne încredințează Sfântul Preot Mucenic Ilarion Felea - sunt ca și ferestrele la casă: luminează, lasă lumina să pătrundă în camere și să alunge întunericul”.
Într-o lume a eficacității, în care totul trebuie să fie rentabil, în care totul trebuie calculat, măsurat, economisit, ce sens poate avea gestul de a semăna lângă drum, în loc pietros, între spini? Ce risipă, ar putea spune cineva! Nici un agricultor nu ar proceda astfel. Dumnezeu însă face exact așa: pentru El, nu există pământ rău și, când seamănă, El are încredere deplină că și din piatră și dintre spini poate să iasă pâine. Și acesta poate fi un risc: concentrați exclusiv pe tăierea spinilor, a mărăcinilor care sufocă viața și pe despietrirea conștiinței, să nu cumva să uităm Cine este semănătorul și care este sămânța!
În relatarea Evanghelistului Luca, Mântuitorul spune explicit ce reprezintă sămânța, ce este țarina, ce înseamnă fiecare loc pe care ajunge sămânța, dar nu spune cine este semănătorul. Oare de ce? Îi provoacă să caute, să se întrebe: Cine ar putea fi semănătorul? Mântuitorul tace și pare că lasă în umbră esențialul. Face asta tocmai pentru că Semănătorul este chiar în fața lor! Vrea să le spună că Evanghelia, vestea cea bună a mântuirii, nu este un florilegiu de învățături, teorii și definiții, ci este o Persoană, Fiul lui Dumnezeu înomenit, o Persoană pe care o întâlnești, o asculți, o descoperi și o primești în mod liber.
Vestea cea bună a mântuirii este o Persoană, Fiul lui Dumnezeu înomenit
Aceeași sămânță, același cuvânt produc efecte atât de diferite la oameni care primesc după receptivitatea lor, iar această deschidere este în primul rând rodul unei conlucrări cu harul lui Dumnezeu. Așa învăța într-un cuvânt al său din 1949 Sfântul Cuvios Arsenie de la Prislop: „Oamenii au fost totdeauna la fel, de aceste patru categorii: cu mintea bătută de toate vânturile învățăturilor omenești, ca o cale prăfuită a lumii; cu o inimă de piatră, fără focul iubirii într-însa; cu simțurile aruncate în hățișul dintre griji și plăceri, și abia ca a patra parte, ca un pământ roditor de Cer”. Fiind vorba despre sufletul și viața omului, înțelegem pe deplin că Domnul nu alege dinainte și nu predetermină, spunând că nu merită să împărtășească prezența Sa chipului Său rănit. Într-o încredere desăvârșită, El știe că toți aceia sunt, de fapt, într-un suspin, într-o așteptare și că, în mod firesc, dacă ar scruta adâncul ființei lor, ar vrea să fie pământ bun, dar încă nu pot să fie. Cum ar putea Creatorul cerului și al pământului să-Și lase cuvântul Său zădărnicit, neluat în seamă și neîmplinit de om? Domnul însă respectă libertatea zidirii Sale. Îl iubește Dumnezeu pe om și iese în căutarea lui; iubirea Lui niciodată nu constrânge, ci lucrează și așteaptă răspunsul lui liber, regăsirea liberă de sine a omului, într-o viețuire autentică!
„Oamenii au fost totdeauna la fel, de aceste patru categorii”
Oare ce să însemne cuvintele Mântuitorului: „Căci celui ce are i se va da și-i va prisosi, iar de la cel ce nu are, și ce are i se va lua”? Regăsim aici tema celor două căi, prezentă în vechile Scripturi: viața omului este asemenea unui drum care ajunge la răscruce. În ce direcție va merge? Dacă va alege calea cea bună, fiecare pas îl apropie de țintă și, cu fiecare pas și etapă a vieții, va spori darurile de la Dumnezeu, după cuvântul pildelor: „Dă sfat celui înțelept, și el se va face și mai înțelept; învață pe cel drept, și el își va spori știința lui”. Dacă însă va alege calea cea rea, fiecare pas îl va îndepărta de țintă. Este limpede! Fie ascultând bine, ne deschidem urechile și inima pentru a lăsa cuvântul să ne călăuzească și să ne schimbe puțin câte puțin, fie refuzăm să ascultăm, lăsând inimile noastre să se învârtoșeze, după cuvântul profetului Isaia: „Cu urechile veți auzi, dar nu veți înțelege, și cu ochii vă veți uita, dar nu veți vedea”. În fața unor suflete impermeabile la cuvântul lui Dumnezeu, Hristos le vorbește prin pilde, într-o pedagogie tainică.
Pilda semănătorului este o lecție și pentru familia creștină. Părinții sunt chemați ca, prin cuvânt, dar mai ales prin viața lor, să semene credința, cuviința și discernământul în inima copiilor lor, fără să-și piardă nădejdea rodului bun, văzând în anumite momente din viața copiilor „mândrele porniri ale unei libertăți nesăbuite”, după expresia Sfântului Cuvios Sofronie Saharov. Părinții nu trebuie să renunțe la acest semănat, abandonându-i pe copii în fața ecranelor, neglijând timpul petrecut împreună, dând mereu vina pe grijile și problemele cotidiene. Și aceasta ar putea să fie o întrebare serioasă: Mă preocup doar să culeg pentru mine? Înțelegem miza semănării cuvântului și a unei vieți plăcute lui Dumnezeu în familie, la serviciu, acolo unde este nevoie? Ca să aducă rod bogat, vrednic de lucrarea lui Dumnezeu, omul trebuie să aibă o „inimă curată și bună”, rodind întru răbdare. De unde putem învăța această lucrare? Preafericitul Părinte Patriarh Daniel ne răspunde: De la sfinți, căci „văzând pilda sfinților, primim o putere care face roditoare în viața noastră lumina Sfintei Evanghelii”. Calea vieții lor, deseori presărată cu încercări, a ajuns să împlinească o dorință statornică de schimbare și întoarcere către Dumnezeu, o respirație duhovnicească prin rugăciune, ferindu-se de extreme și, nu în ultimul rând, dragoste pentru oameni.