Surpriza Învierii
Întreaga Sfântă Scriptură poate fi potrivit descrisă ca fiind o poveste. Ea povesteşte multe întâmplări din viaţa unei persoane sau a unui grup de persoane, a unei comunităţi. Oameni şi locuri, timpuri şi contexte. Istoria omului cu Dumnezeu sau, ca să respectăm ordinea cronologică, istoria lui Dumnezeu cu omul. Desigur că termenul poveste s-a demonetizat sau chiar a căpătat nuanţe peiorative, atunci când prin poveste s-au indicat neadevărul, exagerarea realităţii, lucrul lipsit de semnificaţie. Însă adevărul surprins prin acest cuvânt este indiscutabil. Nu numai relatare, nu doar expunere, nu prezentare sau descriere. Nu referat, nu lucrare, ci poveste. Povestea Scripturii, deşi formal încheiată, continuă să fie (re)citită, (răs)tălmăcită, (ne)înţeleasă sau îmbogăţită.
Sfintele Evanghelii spun povestea vieţii pământeşti a lui Iisus Hristos. O poveste cu acţiune şi mesaj subliminal, aşa cum i-am spune folosind o sintagmă vehiculată de contemporani. O poveste cu bune, dar şi cu mai puţin bune, cu eroi pozitivi, dar şi negativi. În toată această poveste, un loc cu totul aparte este cel al ucenicilor. Cei doisprezece, aleşi de Iisus Hristos Însuşi, se bucură de compania absolut selectă a Mântuitorului pentru câţiva ani. Martori ai propovăduirii Sale extraordinare, ai minunilor asupra omului şi naturii, ai convertirilor, ai învierilor din morţi şi ai iertărilor, celor doisprezece li se arată practic ce şi mai ales cum să facă. Metoda predată de Hristos a fost una a credibilităţii absolute. A lipsei absolute de ipocrizie, de obicei caracteristica generală a celor care prescriu şi dau sfaturi. A celor care se cred superiori, din varii motive. De exemplu, atunci când recomandă asumarea crucii, adică mulţumirea cu viaţa proprie, bună sau/şi rea, Hristos este primul care o asumă, şi la propriu, şi la figurat. Nu vorbeşte fără să facă, adică nu ţine predici goale, la toată trebuinţa.
Toată această poveste a lui Iisus nu este de fiecare dată pricepută de ucenici la adevărata ei valoare. Ce nu înţeleg ei, în ciuda împreună-petrecerii cu Învăţătorul, decât după Înviere, este răspunsul la o întrebare cu adevărat importantă: Cine este El? cine este Cel lângă care am stat atât timp? cine este Cel care a spus şi mai ales a făcut atâtea? cine este Iisus Hristos? La o primă vedere se pare că înţeleg ceva-ceva, dar comportamentul lor ulterior nu vine decât să confirme contrariul. Petru se grăbeşte şi o ia înaintea tuturor cu răspunsul, de altfel adevărat: Tu eşti Hristosul. Îi spune acest adevăr în faţă Mântuitorului, dar se fâstâceşte înaintea unei slujnice care îl recunoaşte ca fiind un apropiat al Celui pe care în urmă cu ceva vreme Îl asigura de fidelitatea lui până la moarte. Tot ucenicii, dar şi ceilalţi care Îi stăteau aproape Mântuitorului, Îl credeau un om puternic, care le va facilita un anumit confort material. Iisus însă îi dezamăgeşte la acest capitol.
În aceeaşi cheie va fi fost aşteptată şi Învierea Lui de cei doisprezece şi de ceilalţi din jurul lor. Cred că toţi cei care s-ar imagina în locul ucenicilor ar avea aceleaşi aşteptări. Ceva cu totul extraordinar, eventual Mântuitorul venind ca un Împărat, în slavă, înconjurat de cete de îngeri întru putere. Tunete, fulgere, să fie impresionaţi şi să fie puşi pe fugă toţi cei care L-au pedepsit pe nedrept: romani, iudei, Pilat, Ana şi Caiafa. Momentul demonstrativ suprem.
Dar, în locul tuturor celor probabil aşteptate, Învierea este pentru toţi ucenicii o mare surpriză. Nimic spectaculos, nimic demonstrativ, nimic ostentativ. În locul tuturor acestora, un simplu mormânt gol. Spre marea uimire a tuturor, care probabil ar fi remarcat în treacăt: asta-i tot? Un mormânt gol, dar nu oricum. Şi nu de orice. Gol de moarte şi de efectele ei. Gol, dar în acelaşi timp plin de atât optimism.
Povestea continuă de atunci, în fiecare an. Este o poveste cu final deschis. Dacă se termină sau nu cu un happy-end, rămâne să ne dăm seama, fiecare în parte.