Tableta prefectului: Cărţi poştale şi fructe de vară

▲ Multe dintre soluţiile simple nu ţin de cultivarea unor reflexe sociale necunoscute încă, ci de cultura dialogului real în loc de cultura conflictului ▲

Aveam un obicei atunci când eram copil. Ori de câte ori plecam într-o tabără şcolară sau vizitam un alt oraş, cumpăram cât mai multe vederi din noul loc. Stăteam seara şi scriam câteva rânduri, pentru fiecare destinatar altceva, despre cum simţeam depărtarea de cei de acasă sau alte impresii scurte. Destinatarii mei nu erau neapărat doar cei din familie, ci mai ales aproape toţi vecinii din sat. Genul acesta de comunicare părea neobişnuit pentru vecini, în schimb le făcea plăcere să ştie că pot primi veşti inedite de la unul din fiii satului. Drept urmare, recunoştinţa lor se manifesta prin zâmbet şi multe fructe oferite atunci când exista prilejul. Mă obişnuisem, la fel, să ştiu că sunt interesaţi în mod constant de ce anume mai face „băietul luâ Neculai“ şi cum îi mai merge. Liantul nevăzut de suflet simplu semăna cu sângele care circula printr-un organism care îi dădea, de fapt, viaţă. Mulţi din vecinii mei de atunci astăzi poate au uitat de acele gesturi, iar unii chiar nu mai sunt în viaţă. Atunci când vine luna iunie, nu pot să nu mă gândesc că începe sezonul fructelor şi al vorbelor bune în satul meu. Nu ştiu dacă astăzi, în epoca telefoanelor mobile şi a internetului, mai există vreun adolescent care să trimită cărţi poştale vecinilor şi copiilor de vârsta lui. Oamenii din jurul nostru, în mod natural, sunt diferiţi însă şi se pare că se perpetuează cultura conflictului nu ca soluţie de dialog, ci de poziţionare peste ceilalţi, pe orice cale. Reforma reflexelor sociale româneşti, indiferent că vorbim de cele legate de mentalităţi sau moralitate, este, în mod evident, o necesitate pentru noi. Doar că multe dintre soluţiile simple nu ţin de cultivarea unor reflexe sociale necunoscute încă, ci de cultura dialogului real în loc de cultura conflictului. Opiniile identice pe un subiect anume sunt rare. De regulă, fiecare din noi vedem lucrurile diferit. Ar fi normal să încercăm să înţelegem şi opiniile celor de lângă noi. Oricum ar fi, soluţiile constructive comune sunt numai rezultatul agreării sau compromisului pentru un scop nobil comun. Şi toate acestea încep cu a şti să asculţi opiniile celor din jur. Şi a şti, de asemenea, că e absolut firesc să existe păreri diferite pe acelaşi subiect. Cultura conflictului e una din laturile specifice culturii de cartier în sens negativ. Se practică astăzi, la fel cum se practică forţarea informării pe lucruri negative. Lucrurile bune nu sunt interesante, ar spune mulţi dintre „analiştii“ de conjunctură sau jurnalişti din mass-media. Impactul prin lucruri şocante ce ies din cotidian a devenit însă tehnică de comunicare nu doar în mass-media, ci, mai grav, chiar în lumea politică sau în administraţie. Cercul vicios al comunicării pe tente negative, bazat pe cultura conflictului, pare tehnica de marketing care asigură succesul în luptele care seamănă tot mai mult cu un ring de box, în care doar unul trebuie să câştige. Cine opreşte acest gen de comunicare? Există riscuri aproape nebănuite pentru noi, ca români, dacă nu vom reuşi să avem soluţii. Lumea din jurul nostru îşi urmează un curs al firescului actual ce nu trebuie negat, însă trebuie înţeles aşa cum este el, folosindu-i pârghiile. Cum ar trebui să arate lumea din jurul nostru pentru a fi mai bună? Poate că ar trebui să ne întoarcem la valorile simple şi fundamentale. Pentru noi, românii, familia şi valorile creştine pot fi reper de păstrare a identităţii în noul context european şi nu numai. Cărţile poştale aveau, cândva, pentru mine parfum de inedit şi bucurie. La fel cum erau şi privirile vecinilor mei atunci când îi întâlneam, după ce primeau veşti nu doar de la mine, ci din locurile pe unde călătoream. Fructele din satul meu erau doar una din bucuriile exprimate prin gesturi simple. La fel cum dimineaţa de duminică însemna chemarea sunetului toacei, cămaşa curată şi întâlnirile cu vecinii la biserică. Nu vorbeau mult şi nici nu foloseau cuvinte meşteşugite. Zâmbeau, însă, frumos şi aveau sufletul cald. Şi astăzi, cu forme potrivite de a ne respecta reciproc, putem avea parte de normalitate şi echilibru.