Tăcerea dinăuntru

Suntem încă în perioada Postului și nevoința noastră în acest timp țintește la câștigarea păcii lăuntrice. Tăcerea, paza gurii cum o numește psalmistul David, ne adună din risipirea cotidiană.

Însă creștinul nu are în vedere atât abținerea de la întâlnirea și vorbirea cu celălalt, cât dobândirea liniștii interioare. Deosebirea dintre cele două, dintre nevorbire sau tăcerea din afară și cea lăuntrică, a fost definită cu claritate de Sfântul Ioan al Gazei într-una dintre scrisorile adresate confraților săi monahi.

Într-o zi, un frate trăitor în obște, găsind că ascultarea lui de tâmplar al mănăstirii îi pricinuia multe tulburări și necazuri, l-a întrebat pe bătrânul Ioan dacă n-ar fi mai bine să plece în singurătate pentru a se nevoi în tăcerea de care, spunea el, vorbesc Părinții pustiei în scrierile lor. Experimentatul eremit i-a răspuns fratelui: „Despre tăcerea de care vorbesc Părinții, tu nu știi ce este, după cum nu știu mulți. Tăcerea aceasta nu înseamnă a tăcea cu gura. Pentru că există un om care grăiește zeci de mii de cuvinte folositoare și lui i se socotește aceasta ca tăcere. Și este altul care grăiește un singur cuvânt deșert și i se socotește ca și când ar fi călcat în picioare toate învățăturile Mântuitorului. Căci El Însuși a zis că, pentru orice cuvânt deșert pe care-l vor rosti, oamenii vor da socoteală în ziua Judecății” (Mt. 12, 36). În concluzie, singura absență a cuvintelor de pe buzele noastre nu ne face virtuoși. Pentru că putem fi lăuntric neliniștiți, agitați.

Așa cum singurătatea nu este un loc geografic, ci o stare sufletească, iar adevărata pustie este în adâncul inimii, la fel și tăcerea adevărată nu se referă la simpla nevorbire, ci la isihia interioară, care presupune o stare la care se ajunge mult mai greu.