Taina gândurilor şi rama veşniciei - „icoana vie” a românilor din Paris

În zilele premergătoare sărbătorii Nașterii Domnului, am primit câteva fotografii de o frumusețe aparte: un bun păstor, înconjurat de tinerii unei comunități ortodoxe românești unite și bine organizate din Paris. Cei care au trăit ori trecut prin diaspora vor înțelege mai bine aceste gânduri. Eu le‑am cunoscut pe deplin abia în ultima mea vizită la Paris, când Înaltpreasfințitul Mitropolit Iosif mi‑a propus să slujesc într‑o duminică la Biserica Sfinții Trei Ierarhi, păstorită de părintele Filip Mircea - ctitor al unei povești de iubire față de România, un adevărat petic de pământ românesc răsădit chiar în umbra cetății Luminilor.

Părintele Mircea Filip nu este doar un ziditor de biserică și un iubitor de frumos, de pictură și veșminte, așa cum ar trebui să fie orice slujitor. Mai presus de aceasta, el este îndeosebi un reper pentru mulți români, un părinte binevoitor, un om mereu sensibil față de cei din jurul său, manifestându‑și atenția fie prin rugăciune, prin slujirea liturgică, prin spovedanie sau prin proiectele pe care le poartă tot timpul în inimă. În toate aceste împrejurări, el rămâne mereu același: om pentru oameni, preot pentru cei însetați de Dumnezeu.

El a fost și sufletul înființării primei parohii românești înfiripate în Departamentul 93, în orașul Romainville, și tot el a avut inițiativa amenajării unui lăcaș de cult într‑o fostă hală industrială. Clădire smerită la chip, cu ziduri ce nu trădează nimic din taina lăuntrică, ea ascunde în pântecele ei un chivot - altar de lumină și rugăciune, potir al cerului revărsat pe pământ.

Biserica, sfințită în ianuarie 2022, a devenit în scurt timp un reper al Bisericii Ortodoxe Române și al Mitropoliei Ortodoxe Române a Europei Occidentale și Meridionale.

Când am slujit la Biserica Sfinții Trei Ierarhi din Paris, am fost profund impresionat. La slujbă au participat câteva sute de persoane, între care mulți tineri și nenumărați copii. Rareori se întâmplă - chiar și în țară - să vezi aproape douăzeci de anagnoști (numiți și ipodiaconi), îmbrăcați în veșminte de aceeași nuanță. La fel de rar întâlnești un cor precum cel al parohiei, în care principalii cântăreți sunt chiar membrii familiei preotului, împreună cu doamna preoteasă Iulia.

Este impresionant să vezi cum, într‑o biserică, se adună sute de români - uneori chiar și peste o mie - veniți din toate zonele Parisului. Să vezi cum într‑un astfel de lăcaș te poți simți ca în cer, după cum spune una dintre rugăciunile Bisericii: „În Biserica slavei Tale stând, în cer mi se pare a fi”. Pentru acești români plecați de mai mulți sau de mai puțini ani departe, această biserică devine România însăși: un loc de rugăciune, o oază de liniște, mai ales pentru cei care, încă din copilărie, alături de părinți și bunici, au mers pe cărarea credinței.

E mare lucru să întâlnești un preot dedicat misiunii lui. Un astfel de preot - care rămâne, înainte de toate, un om - își arată dragostea pentru Biserică prin tot ceea ce face. Iar un preot care slujește în diaspora trebuie să înțeleagă diferența dintre pastorația desfășurată în România, pe temelia tradițiilor de acasă, și lucrarea într‑un mediu cu totul diferit, adeseori infertil sau chiar ostil.

Mulți preoți caută cu înfrigurare spații de slujire, închiriind, pentru perioade mai scurte sau lungi, locuri care să poată deveni biserici. În ultimii ani, sunt mulți cei care reușesc să construiască sau să cumpere lăcașuri de închinare. Însă ceea ce s‑a întâmplat în cazul Parohiei Sfinții Trei Ierarhi este cu totul aparte. Ascunsă sub acoperișul unei construcții obișnuite - cunoscută odinioară drept hală industrială, în care francezii lucrau sau depozitau materiale -, biserica dezvăluie înlăuntru o frumusețe care amintește, într‑un fel, de Peștera Betleemului.

Acolo domnesc ordinea, dragostea pentru liturghie, atenția preotului și a celorlalți slujitori. Râvna familiei sale pentru cântare și pentru frumusețea slujbelor devine o chemare adresată deopotrivă celor din țară și celor din diaspora.

În taina gândurilor mele, cred că și părintele Mircea a gustat - și încă gustă - din paharul amar al încercărilor și al întristărilor. Cred că el este martorul propriilor lacrimi, dar și al lacrimilor credincioșilor care îi sunt aproape. Și poate că tocmai acestea, adunate în discreție, dau consistență și profunzime unei lucrări care, departe de casă, devine o adevărată icoană vie a românilor ortodocși din Paris, chip al credinței ce nu se stinge în pribegia printre neamuri.

Parohia deservește câteva sute de familii. Multe dintre ele sunt originare din Maramureș. Este o notă de subiectivitate, dar și de dragoste frățească a preotului paroh cu zona de unde provine. Foarte multe proiecte s‑au derulat și sunt încă în atenția acestei parohii. O școală românească oferă, în fiecare săptămână, cursuri de religie, de limba și literatura română, de istorie a României. Există o bibliotecă parohială care cuprinde cărți de literatură română, franceză și universală, alături de manuale pentru toate clasele, de la întâiul an de școală până la ceasul de despărțire de liceu.

Părintele paroh, originar din Țara Lăpușului, împreună cu cele șapte vlăstare și cu doamna preoteasă, cântă asemenea îngerilor. Și probabil că cea mai frumoasă cântare este închinată Maicii Domnului, pe care o iubește mult și pe care a învățat să o cinstească de la Mănăstirea Rohia. Atmosfera de rugăciune a acestei parohii poartă în ea parfumul tainic al mănăstirii din Țara Lăpușului care - sunt încredințat - i‑a modelat sufletul și i‑a hrănit credința. A învățat apoi de la toți, de la fiecare în parte, de la cei pe care i‑a întâlnit, de la cei de care a auzit, din lecturi și călătorii sfinte.

Slujind în Parohia Sfinții Trei Ierarhi din Paris, am învățat cât de mult înseamnă ca preotul să fie aproape de ucenicii lui în slujirea Bisericii. Să fie împreună la bucurii și la încercări. Am aflat, de la cei cu care am stat de vorbă și am petrecut clipele acelea binecuvântate, câte lucrări poartă o asemenea parohie pe umerii ei. Cât de mult a făcut parohia pentru oamenii necăjiți, pentru cei care, plângând printre străini, nu aveau nici un reper, nici o lumină la care să privească! Bine este ca, dincolo de sfaturi și cuvinte de mângâiere, să existe și fapte vii. Bine este ca, în toate parohiile, copiii să fie învățați a cânta, a se ruga, a sta în liniște sfântă și a asculta Liturghia ca pe o taină ce li se descoperă.

Cei mai mulți dintre tinerii care îl înconjoară pe preotul paroh în jurul Sfintei Mese cunosc, asemenea slujitorilor Bisericii, momentele liturgice și le acordă evlavia cuvenită. Iar unii dintre ei, îmbrăcați în costume populare, oferă o adevărată lecție și pentru cei din țară. Căci acolo, departe de glia natală, costumul național devine România însăși - identitate vie, făclie ce nu trebuie lăsată să se stingă. Nouă, celor de aici, ne reamintește de un tezaur mare și prețios, pe care, în chip minunat, multe dintre parohiile românești din diaspora îl poartă la suflet ca pe o candelă veșnic aprinsă.

Fotografiile trimise în zilele postului, care anunță Nașterea Mântuitorului Iisus Hristos, sunt un îndemn pentru toate parohiile, mai ales pentru cele din diaspora, de a privi la astfel de proiecte, la astfel de doriri care unesc, ca firele unui gherghef, membrii aceleiași enorii. Să ne învețe, așa după cum spune colindul din bătrâni, „Nu uita, când ești voios, române și creștine, să fii bun.”

Când veți călători la Paris, să vă abateți și pe la Parohia Sfinții Trei Ierarhi, să‑i întâlniți pe părintele paroh, pe preoteasa lui și pe copiii crescuți în duhul Bisericii. Unii dintre fiii lor, așa cum i‑am auzit prima dată cântând în Catedrala Mitropolitană din Paris, situată pe strada Jean de Beauvais, sunt parcă profesori de muzică bisericească.

Au învățat această psalmodie doar de la părinții lor. N‑au participat la cursuri de specialitate, dar pot fi oricând dascăli și îndrumători pentru cei din parohie și nu numai.

Gândurile luminoase și bucuria unor astfel de vești, care vin din Cetatea Luminilor și din parohiile românești râvnitoare și preocupate de misiunea pentru slujirea Evangheliei, aduc negrăită bucurie celor din țară și fraților ortodocși de pretutindeni. Sunt semne că duhul nu se stinge, că flacăra nu se mistuie, că România trăiește și dincolo de hotarele ei - în inimile celor ce o poartă cu ei, oriunde s‑ar afla.