Taina Sfântului Maslu, o exegeză teologică

Biserica Ortodoxă vine în ajutorul firii umane slăbănogite de păcat şi captivă suferinţelor sufleteşti şi trupeşti prin mângâierea cea vindecătoare şi plină de har a Tainei Sfântului Maslu. Asumat de asemenea în conştiinţa noastră ca o împreună-lucrare a rugăciunii de obşte, acest reviriment liturgic și psihosomatic se întăreşte pe cuvântul Scripturii, mărturisindu-se în taina experienţei personale.

Când vorbeşte despre Taina Sfântului Maslu şi despre folosul ei taumaturgic, Învăţătura Ortodoxă de Credinţă arată că: „Este a şaptea Taină a Bisericii lui Hristos şi cea mai putenică slujbă de ajutor şi vindecare a celor bolnavi”, „Se face întotdeauna de cel puţin trei preoţi, afară de cazurile excepţionale, de obicei numai în zilele de post şi numai pentru cei bolnavi” şi, nu în ultimul rând: „Momentul principal al tainei este sfinţirea untdelemnului prin repetarea de şapte ori a rugăciunii speciale de chemare a Duhului Sfânt” (vezi: Arhim. Ioanichie Bălan, Călăuză ortodoxă în Biserică I, ediţia a III-a, Ed. Mănăstirii Sihăstria, 2010, p. 106). 

Fundamentul evanghelic al tainei

Legat de Taina Sfântului Maslu, Sfintele Evanghelii pun în evidenţă mai întâi momentul în care Domnul, „chemând la Sine pe cei doisprezece ucenici ai Săi, le-a dat lor putere asupra duhurilor celor necurate, ca să le scoată şi să tămăduiască orice boală şi orice neputin­ţă” (cf. Matei 10, 1; Marcu 3, 15; Luca 9, 1). Efectele acestei lucrări harice se vor arăta de îndată, căci le mai spune Mântuitorul ucenicilor Săi: „Celor ce vor crede, le vor urma aceste semne: în numele Meu demoni vor izgoni, în limbi noi vor grăi, şerpi vor lua în mână şi chiar ceva dătător de moarte de vor bea nu-i va vătăma, peste cei bolnavi îşi vor pune mâinile şi se vor face sănătoşi” (Marcu 16, 17-18). Cu această făgăduinţă, ucenicii au pornit prima dată pe cale „şi ieşind, ei propovăduiau să se pocăiască şi scoteau mulţi demoni şi ungeau cu untdelemn pe mulţi şi se vindecau” (Marcu 6, 12-13). Iată, prin urmare, începutul aplicat al Tainei Sfântului Maslu, explicitat de Sfintele Evanghelii în deplinătatea conţinutului său misionar. Prin aceste practici apostolice, Biserica lui Hristos a moştenit rânduiala liturgică a tainei, completând-o cu rugăciunile de căpetenie şi cu slujba de binecuvântare a untdelemnului.

Mai târziu, Sfântul Apostol Iacov, ruda Domnului şi primul Episcop al Ierusalimului, consemnează printr-o mărturie şi mai clară valoarea taumaturgică a Sfântului Maslu: „Este bolnav cineva între voi să cheme preoţii Bisericii şi să se roage pentru el, ungându-l cu undelemn în numele Domnului. Şi rugăciunea credinţei va mântui pe cel bolnav şi-l va ridica pe el Domnul; şi de va fi făcut păcate, se vor ierta lui” (Iacob 5, 14-15). Prin aceste cuvinte se demonstrează şi se întăreşte faptul că „Taina Ungerii cu untdelemn sfinţit” este puternic ancorată în tradiţia Bisericii Primare, ea săvârşindu-se „în numele Domnului” şi deci prin poruncă dumnezeiască.

Se impune astfel precizarea că Taina Sfântului Maslu a fost instituită de Însuşi Mântuitorul Hristos, în intervalul celor 40 de zile după Înviere, înainte de Înălţarea Sa la ceruri, încredinţând totodată şi în acelaşi context evanghelic mandatul propovăduirii evanghelice către ucenicii Săi.

Primitorii şi săvârşitorii tainei

La începutul Bisericii Primare, Taina Sfântului Maslu se săvârşea numai la căpătâiul patului celui bolnav, după îndemnul arătat de Sfântul Apostol Iacov (cf. Iacov 5, 14-15). Cu timpul, întrucât prin Maslu se mijlocea nu numai sănătatea trupească, ci şi cea sufletească, Biserica a introdus această taină şi pentru cei sănătoşi fizic, chiar şi pentru copii, ritualul săvârşindu-se „ori de câte ori ar fi fost nevoie”. Sfântul Simeon al Tesalonicului îi îndeamnă în acest sens pe creştini „să apeleze cât mai des la Taina Sfântului Maslu”. Mai mult, practicarea tainei a devenit atât de uzuală, încât clericii greci i-au găsit aplicare „şi pentru sufletele morţilor”. În foarte multe biserici, mănăstiri sau catedrale, Maslul s-a împământenit treptat ca o slujbă de obşte, atât pentru cei bolnavi, cât şi pentru cei sănătoşi.

Una din condiţiile esenţiale pentru primirea acestei sfinte taine cere ca „bolnavul sau bolnavii să fie spovediţi înainte, iar după slujbă, dacă au dezlegare, să fie împărtăşiţi” (Arhim. Ioanichie Bălan, Călăuză ortodoxă I, p. 106). Dincolo de aceste aspecte şi recomandări liturgico-practice, din punct de vedere dogmatic efectele Sfântului Maslu nu sunt condiţionate de mărturisirea prealabilă a participantului. Principalul criteriu, fără de care Taina Sfântului Maslu ar rămâne un simplu ritual lipsit de efecte, este în consecinţă „credinţa că numai Dumnezeu poate vindeca toate neputinţele noastre” (cf. Teologia Dogmatică şi simbolică, Vol. II, ediţia a II-a, Ed. Renaşterea, Cluj-Napoca, 2005, pp. 264-269).

După pravilele bisericeşti, Taina Maslului nu se administrează celor cărora li s-a legat limba, pruncilor până la vârsta de şapte ani (deoarece ei sunt socotiţi de Biserică fără păcate) şi nebunilor până ce nu-şi vin în fire (pr. prof. Ene Branişte, Liturgica Specială, Ediţia a IV-a, Bucureşti, 2005, pp. 346-348).

În Biserica Romano-Catolică, de această taină se împărtăşesc numai cei care sunt bolnavi de moarte, aceasta fiind ca o pregătire pentru călătoria lor spre viaţa veşnică, de aceea poartă denumirea de „extrema uncţio” sau „ungerea cea mai de pe urmă”.

Săvârşitorii Sfântului Maslu sunt preoţii, aşa cum reiese din cuvintele Sfântului Iacov: „Să cheme preoţii Bisericii şi să se roage pentru ei” (cf. Iacov 5). Expresia „să cheme preoţii” are o evidentă semnificaţie generică, taina putând fi săvârşită în consecinţă şi de episcop, care poartă întru sine „plenitudinea harului”. Pluralul arată totodată că pentru săvârşirea ei este nevoie de mai mulţi slujitori.

Mistagogia numărului şapte

Tradiţia veche a Bisericii confirmă faptul că Maslul poate fi săvârşit de cel puţin trei slujitori. „Idealul liturgic” afirmă numărul de şapte (preoţi slujitori), după numărul celor şapte daruri despre care vorbeşte prorocul Isaia: „Şi se va odihni peste El duhul temerii de Dumnezeu, duhul înţelepciunii şi al înţelegerii, duhul sfatului şi al tăriei, duhul cunoştinţei şi al bunei credinţe” (Isaia 11, 2). De aceea, Taina Sfântului Maslu mai este cunoscută în Biserica Greacă şi sub denumirea de „Taina celor şapte preoţi”, iar în Biserica Rusă cu numele de „sobornavie”, adică „slujba adunării sau soborului preoţilor”.

Numărul şapte, care marchează întreaga taină, îşi găseşte temei şi sprijin profetic în faptele istorice ale poporului lui Israel: au fost şapte preoţi care au sunat din trâmbiţe şi de şapte ori a fost înconjurată cetatea Ierihonului, de şapte ori s-a rugat prorocul Ilie pe muntele Carmel pentru a mistui jertfa în faţa preoţilor lui Baal, de şapte ori s-a culcat prorocul Elisei peste tânărul mort pentru a-l învia şi tot de şapte ori l-a sfătuit pe Neeman leprosul să intre în Iordan pentru a se curăţi (IV Regi 5, 14). Şi mai mult, întreaga rânduială liturgică a tainei este pecetluită de această cifră simbolică: sunt şapte citiri apostolice şi şapte Evanghelii, sunt şapte rugăciuni deosebite pentru binecuvântarea untdelemnului şi tămăduirea bolnavului (Liturgica Teoretică, Ed. IBMBOR Bucureşti, 2002, pp. 226-227).