Taina Sfântului Maslu şi rolul ei în viaţa noastră

Untdelemnul nu este numai un produs alimentar. El are un rol deosebit, folosit fiind deopotrivă în medicină şi parfumerie. În plus, întrebuinţarea lui sacră îi oferă o amplă semnificaţie simbolică. Sfânta Scriptură ne oferă numeroase exemple ale valorii material-spirituale pe care o are untdelemnul în viaţa noastră.

Untdelemnul este semnul bucuriei şi al corectitudinii. El este întrebuinţat pentru consacrarea regilor şi a marilor preoţi: "Iubit-ai dreptatea şi ai urât fărădelegea, pentru aceasta te-a uns pe tine Dumnezeul tău, cu untdelemnul bucuriei, mai mult decât pe părtaşii tăi" (Psalmul 44, 8-9, Evrei 1, 9). Aici, simbolul untdelemnului se exemplifică în Persoana Duhului Sfânt, prin intermediul Căruia Dumnezeu Tatăl a uns pe Dumnezeu Fiul, ca Fiu întrupat, ca "Fiu al Omului" pentru că "dumnezeirea nu se unge, ci numai omenirea", după cum afirmă Sfântul Ioan Gură de Aur.

Proorocul Samuel păstra mirul regal într-un "corn" - ca simbol al autorităţii şi al forţei supreme. De multe ori, psalmistul alătură untdelemnului cornul pentru a descrie acţiunea însufleţitoare a lui Dumnezeu: "Se va înălţa puterea mea ca a inorogului şi bătrâneţile mele unse din belşug" (Psalmul 91, 10). Mirul este de asemenea simbolul fericirii şi al binecuvântării pe care o aduce în lume Hristos, Unsul lui Dumnezeu Celui Viu: "Iată acum ce este bun şi ce este frumos, decât numai a locui fraţii împreună! Aceasta este ca mirul pe cap, care se pogoară pe barbă, pe barba lui Aaron, care se pogoară pe marginea veşmintelor lui" (Psalmul 132, 1-2).

Untdelemnul Noului Testament

Simbolistica untului-de-lemn se întâlneşte foarte des şi în Noul Testament. Pilda celor zece fecioare care-l aşteptau pe mire nu este o laudă adusă vigilenţei fizice, esenţa învăţăturii acesteia regăsindu-se într-o stare de veghe mult mai profundă, care devine necesară fiecăruia dintre noi. Untdelemnul care produce lumina veghetoare oglindeşte starea de spirit, el este lucrător numai în candelele care trebuie să stea tot timpul aprinse în sufletele celor care aşteaptă permanent venirea Mirelui (Matei 25, 1-13).

Un alt episod biblic, sugestiv pentru valoarea spirituală a untdelemnului, este acela al femeii păcătoase care toarnă mir de mare preţ pe picioarele Mântuitorului, prevestind moartea Sa. Când bunul Samarinean îl îngrijeşte pe cel căzut între tâlhari, el îi toarnă vin pe răni pentru a le dezinfecta, dar şi untdelemn pentru a-i alina durerea. În vechime era bine cunoscută puterea terapeutică a untului de lemn, deoarece prin masare, acesta intra în piele şi reuşea să domolească durerea şi să stimuleze organismul.

Temeiuri scripturistice pentru Taina Sfântului Maslu

Strâns legat de untdelemnul scripturistic stă Taina Sfântului Maslu. Temeiul instituirii ei îl putem descoperi în activitatea pământească a Mântuitorului, El Însuşi tămăduindu-i pe cei bolnavi şi iertându-le păcatele. În acest sens sunt grăitoare toate minunile Sale. Această putere a vindecării celor bolnavi a fost transmisă şi Sfinţilor Apostoli: "Chemând la Sine pe cei doisprezece ucenici ai Săi, le-a dat lor putere asupra duhurilor celor necurate, ca să le scoată şi să tămăduiască orice boală şi orice neputinţă" (Matei 10, 1; Marcu 3, 15; Luca 9, 1). Mântuitorul Hristos îi face conştienţi pe aceştia de importanţa misiunii care le fusese încredinţată: "Iar celor ce vor crede, le vor urma aceste semne: în numele Meu demoni vor izgoni, în limbi noi vor grăi, şerpi vor lua în mână şi chiar ceva dătător de moarte de vor bea nu-i va vătăma, peste cei bolnavi îşi vor pune mâinile şi se vor face sănătoşi". Cu această încredinţare, Ucenicii au început lucrarea lor misionară folosind untdelemnul pentru a-i vindeca pe cei suferinzi: "Şi ieşind, ei propovăduiau să se pocăiască şi scoteau mulţi demoni şi ungeau cu untdelemn pe mulţi şi se vindecau" (Marcu 6, 12-13). Din aceste vechi practici apostolice, Biserica a moştenit rânduiala Sfântului Maslu, completând-o cu rugăciuni speciale şi cu sfinţirea untului-de-lemn.

Sfântul Iacob, primul episcop al Ierusalimului, ne oferă o veritabilă descriere a acestei Sfinte Taine: "Este bolnav cineva între voi să cheme preoţii Bisericii şi să se roage pentru el, ungându-l cu untdelemn în numele Domnului. Şi rugăciunea credinţei va mântui pe cel bolnav şi-l va ridica pe el Domnul; şi de va fi făcut păcate, se vor ierta lui" (Iacob 5, 14-15).

"Mărturisiţi-vă unii altora păcatele"

La începutul Bisericii primare, aşa cum reiese din practica apostolică, Taina Sfântului Maslu se săvârşea numai la căpătâiul patului celor bolnavi, după îndemnul Sfântului Iacob. Cu timpul, întrucât prin Maslu se mijlocea nu numai sănătatea trupească, ci şi cea sufletească, Biserica Dreptmăritoare a introdus această Taină şi pentru cei sănătoşi fizic, chiar şi pentru copii, ritualul săvârşindu-se ori de câte ori ar fi fost nevoie. În acest sens, Sfântul Simeon al Tesalonicului îi îndemna pe creştini să apeleze cât mai des la Taina Sfântului Maslu. Mai mult, practicarea acestei Taine a devenit atât de uzuală, încât clericii greci i-au găsit aplicare şi pentru sufletele morţilor. În foarte multe biserici, mănăstiri sau catedrale, Maslul a devenit o slujbă de obşte, atât pentru cei bolnavi, cât şi pentru cei sănătoşi.

Una dintre condiţiile esenţiale pentru primirea acestei Sfinte Taine este Spovedania (acolo unde este cu putinţă): "Mărturisiţi-vă unii altora păcatele şi vă rugaţi unul pentru altul, ca să vă vindecaţi, că mult poate rugăciunea stăruitoare a dreptului" (Iacob 5, 16). Totuşi, din punct de vedere dogmatic, efectele Sfântului Maslu nu sunt condiţionate de mărturisirea prealabilă a participantului. Principalul criteriu, fără de care Taina ar rămâne doar la nivelul unui simplu ritual, este credinţa că numai Dumnezeu poate vindeca toate neputinţele noastre.

Pe de altă parte, după pravilele bisericeşti, Taina Maslului nu se administrează celor cărora li s-a legat limba, pruncilor până la vârsta de şapte ani (deoarece ei sunt socotiţi de Biserică fără păcate) şi nebunilor, până ce nu-şi vin în fire.

În Biserica Romano-Catolică, de această Taină se împărtăşesc numai cei care sunt bolnavi de moarte, aceasta fiind ca o pregătire pentru călătoria lor spre viaţa veşnică, de aceea poartă denumirea de extrema unctio sau ungerea cea mai de pe urmă.

"Taina celor şapte preoţi"

Săvârşitorii Sfântului Maslu sunt preoţii, aşa cum reiese din cuvintele Sfântului Iacob: "Să cheme preoţii Bisericii şi să se roage pentru ei". Acest lucru nu-l privează însă pe episcop de săvârşirea acestei Taine, el fiind acela care deţine plenitudinea harului. Din expresia "să cheme preoţii" se poate deduce că, pentru săvârşirea Tainei Sfântului Maslu, este nevoie de mai mulţi preoţi. Conform tradiţiei vechi, la săvârşirea acestei Sfinte Taine trebuiau să ia parte şapte preoţi, după numărul celor şapte daruri despre care vorbeşte proorocul Isaia în cartea sa (Isaia 11, 2). În acest sens, Sfântul Maslu mai este cunoscut în Biserica Greacă şi sub denumirea de "taina celor şapte preoţi", iar în Biserica Rusă, sub numele de sobornavie, adică slujba adunării sau soborului preoţilor.

Unde şi când se poate săvârşi Sfântul Maslu

De regulă, Taina Sfântului Maslu se săvârşeşte în Biserică. În ceea ce priveşte timpul săvârşirii, Biserica o leagă de anumite soroace fixe, ea putând fi administrată, prin excepţie, ori de câte ori este nevoie. Zilele săptămânale, în care se poate săvârşi Sfântul Maslu, sunt luni, miercuri şi vineri, precum şi în timpul posturilor mari din cursul anului bisericesc, atunci când se săvârşeşte mai des. În unele biserici, catedrale sau mănăstiri, se oficiază Sfântul Maslu în Miercurea Mare din Săptămâna Patimilor, în amintirea ungerii cu Mir a Mântuitorului de către femeia cea păcătoasă. Pentru cei sănătoşi, Maslul poate fi săvârşit Joi sau Vineri în Săptămâna Patimilor, sau chiar în Sâmbăta Mare, înaintea Ceasurilor (sau a Sfintei Liturghii), în cinstea şi amintirea ungerii Trupului lui Hristos cu miresme de către femeile mironosiţe. În Bucovina această Sfântă Taină se săvârşeşte în Joia Mare şi înlocuieşte ritualul spălării picioarelor. Biserica Greacă o oficiază şi cu ocazia hramului Sfântului Iacob, ruda Domnului (23 octombrie).

"Doctorul sufletelor şi al trupurilor"

Nevoia şi importanţa acestei Sfinte Taine pentru sănătatea trupească şi sufletească a credincioşilor reies din nevoia acestora după Dumnezeu. Omul bolnav are o sensibilitate aparte pentru Biserică şi după ajutorul ei. El îşi dă seama de neputinţa în care se află şi-L face pe Dumnezeu transparent în slăbiciunea sa. Dumnezeu este singurul doctor în stare să vindece şi sufletul, şi trupul: "Părinte Sfinte, doctorul sufletelor şi al trupurilor, care ai trimis pe Unul-Născut Fiul Tău, Domnul nostru Iisus Hristos, să vindece toată boala şi să răscumpere din moarte, tămăduieşte pe robul Tău acesta de neputinţa trupească şi sufletească ce l-a cuprins şi-l fă să vieze prin harul Hristosului Tău" (Rugăciunea de la ungerea cu untdelemn - Molitfelnic, EIBMBOR, Bucureşti, 2002, p. 144). Prin această pecetluire cu untdelemnul sfinţit "Însuşi Hristos Cel jertfit Se sălăşluieşte prin semnul crucii în bolnav, dându-i puterea înfrânării de la păcate, a rezistenţei la orice egoism al pornirilor păcătoase; cu ea se va întări sufletul lui, pentru ca să biruiască boala din trup. Crucea este mijlocul prin care vine puterea din Trupul lui Hristos care a biruit moartea", spune părintele Dumitru Stăniloae (pr. prof. Dumitru Stăniloae, "Teologia Dogmatică Ortodoxă", vol. III, ediţia a II-a, EIBMBOR, Bucureşti, 1997, p. 218).