Taina suferinţei umane

Problema suferinţei este o realitate complexă ce are resorturi şi faţete atât de numeroase şi de felurite încât ne este foarte greu să le trecem în revistă sau să le găsim tuturor soluţii. Suferinţa umană este o taină care nu intră în orizontul obişnuit al înţelegerii noastre, un mister a cărui cunoaştere nu ne poate veni decât pe calea Revelaţiei.

În privinţa problemelor puse de suferinţă, poziţiile unilaterale şi raţionamentele logice riguroase au ajuns în impas. Oamenii au progresat mai mult în lupta împotriva durerii decât în înţelegerea suferinţei sau în modul cum poate fi ea răbdată şi valorificată, prin credinţă. Credinţa nu aduce o soluţie teoretică, ci o speranţă pe drum. Textele patristice ne lansează în acest sens o exortaţie la introspecţie, la meditaţia profundă şi constantă, sprijinită pe conţinutul Sfintei Scripturi, al Sfintei Tradiţii şi pe paradigmele oferite de acestea asupra fragilităţii, coruptibilităţii, nestatorniciei şi efemerităţii lumii acesteia. Acesta este pentru om începutul căii de a-şi îndrepta din ce în ce mai mult atenţia către suflet şi către ceea ce ar trebui să primeze în viaţa lui, căci adesea, în goana după lucrurile urgente, omul uită de fapt de cele fundamentale şi cu adevărat folositoare ale vieţii lui, iar grijile lumeşti exterioare devin apăsătoare şi înrobitoare şi-i răpesc timpul care ar trebui dedicat rugăciunii, meditaţiei, lecturii etc. Omul secularizat, atunci când este atins de boli sau de oarece suferinţe ori necazuri, devine debusolat, nu le înţelege taina, noima sau rostul şi modul cum le poate depăşi sau cum poate urca, valorizându-le, mai aproape de Dumnezeu. Creştinismul recunoaşte deschis realitatea şi durerea suferinţei. Este ceva împărtăşit de Fiul lui Dumnezeu şi de fiii Săi prin har. Nici măcar pentru un moment nu ni se sugerează că o persoană, devenind creştină, ar putea evada sau scăpa din lumea suferinţei. Nu există modalitate prin care a deveni credincios să însemne a fi izolat de suferinţa lumii. Mântuirea de lume nu înseamnă îndepărtarea din lume. Creştinii sunt în lume pentru că trebuiau să fie în această lume şi e de dorit ca ei să fie o lumină a lumii. Nu există izolare, nu există menajare în faţa realităţilor dure ale vieţii. Nădejdea dobândirii frumuseţilor raiului este reală, dar nu ne protejează în faţa durerii vieţii de aici. Suferinţa, crucificarea şi Învierea lui Iisus Hristos cartografiază forma adevăratei vieţi creştine. Calea care conduce la ceruri trece şi prin suferinţă şi moarte. A deveni un adevărat creştin implică, printre altele, şi răbdarea suferinţei. A fi creştin înseamnă şi a ridica crucea şi a-L urma pe Hristos. "(…) Hristos a pătimit pentru voi, lăsându-vă pildă, ca să păşiţi pe urmele Lui" (I Pt. 2, 21). Suferinţa este parte a căii credinciosului către ceruri. "Ci, întrucât sunteţi părtaşi la suferinţele lui Hristos, bucuraţi-vă, pentru ca şi la arătarea slavei Lui să vă bucuraţi cu bucurie mare" (I Pt. 4, 13). În scrierile Sfinţilor Părinţi ni se arată că, după cum Domnul, trecând prin suferinţe şi răstignire, a fost slăvit şi aşezat de-a dreapta Tatălui, tot aşa şi creştinul suferă împreună cu El, se răstigneşte împreună cu El, pentru a fi ridicat şi a împărăţi împreună cu El, pentru a se uni cu Hristos şi pentru a împărăţi împreună cu El în veci. Pentru că "dacă pătimim împreună cu El, vom fi şi slăviţi împreună cu El" (Rom. 8, 17). A dori vindecarea nu este un lucru contrar voinţei divine. Şi Hristos i-a vindecat pe unii dintre bolnavii care I-au cerut ajutorul. Simone Weill spunea: "Nu căutaţi să nu suferiţi şi nici să suferiţi mai puţin, ci să nu fiţi alteraţi de suferinţă" (La pesanteur et la Grâce, Paris, 1948, p. 158). Nu trebuie să fugim de suferinţă atunci când aceasta vine la noi, dar nici să alergăm în căutarea ei, ca şi cum aceasta ar avea o valoare prin ea însăşi.