Taine negrăite și revărsarea darurilor dumnezeiești în cetatea Capernaum

Fie că o privim prin lumina paginilor Noului Testament, fie că pășim pe urmele ruinelor sale, cetatea Capernaum este unul dintre locurile în care bunătatea lui Dumnezeu s-a revărsat cu o bogăție greu de cuprins în cuvinte. Acolo, Mântuitorul Hristos a vin­decat bolnavi, a mângâiat sufletele celor îm­po­vărați de suferințe, a șters lacrimi și a rostit cuvintele vieții veșnice, revărsând peste oameni bucuria Împărăției lui Dumnezeu.

Această cetate, atât de privilegiată prin pre­zența Domnului între zidurile sale, avea să rămână totuşi împietrită în necredință. De aceea, cu durerea părintelui care își vede iubirea refuzată, Hristos a rostit cuvintele: „Și tu, Capernaume, n-ai fost înălțat până la cer? Până la iad te vei coborî” (Matei 11, 23). Însă acesta nu este glasul osân­dei, ci al iubirii dumnezeiești, care plânge pentru omul ce refuză lumina și alege întunericul.

Capernaumul rămâne fascinant pentru pelerinii acestor vremuri, asemenea celor care, de-a lungul veacurilor, au căutat locurile sfințite de pașii Mântuitorului. Contemplând pietrele ce poartă amprenta veacurilor, simțim apropierea Celui care este Doctorul sufletelor și al trupurilor, Vindecătorul durerilor omenești și Izvorul milei dumnezeiești.

Posibilitatea de a înțelege această cetate se datorează şi neobositei lucrări a renumitului istoric și arheolog Virgilio Corbo, om al credinței și mărturisitor al Evangheliei. Prin cercetările și strădania sa, multe dintre locurile sfințite de prezența Mântuitorului au fost readuse la lumină, oferindu-ne posibilitatea de a păși pe urmele Domnului.

Evanghelia ne descoperă un adevăr profund al vieții duhovnicești: începutul, puterea și izvorul oricărei vindecări adevărate este credința. Ea deschide întâi ochii inimii înainte de a deschide ochii trupului. Ea pregătește sufletul pentru întâlnirea cu Dumnezeu și îl face capabil să recunoască lucrarea harului chiar și atunci când aceasta rămâne ascunsă privirilor omenești.

Cuvintele Evangheliei ne vorbesc tocmai despre îndelunga așteptare și răbdarea unei spe­ranțe care nu se stinge. Domnul ne descoperă prin acest text scripturistic chipul a doi orbi, oameni lipsiți de vederea trupească, dar înzestrați cu o vedere lăuntrică pe care mulți dintre contemporanii lor nu o aveau. Deși nu puteau contempla frumusețea lumii create, ei vedeau cu ochii credinței mai limpede decât fariseii și cărturarii, care se socoteau luminați doar pentru că știau litera Legii și învățau poporul, dar rămăseseră robi ai întunericului lăuntric și ai umbrei morții.

Cei doi orbi purtau în suflet o lumină pe care ni­meni nu le-o putea stinge. Din cuvintele pă­rin­ților lor, din tradiția sfântă păstrată cu evlavie din generație în generație, ei aflaseră despre regele David, care trăise cu mai bine de o mie de ani înainte. Dar mai presus de amintirea lui David, păstrau făgăduința că din seminția lui avea să Se nască Mesia, Fiul lui David, Care va aduce lumina cea adevărată.

Deși trăiau în suferinţa orbirii trupești, sufletele lor erau luminate de credință, de nădejde și de aș­tep­tarea întâlnirii cu Hristos. Ei știau că Acela pe Care Îl așteptau nu avea să-i izbăvească numai de lipsa văzului, ci urma să risipească întunericul mult mai adânc care se așternuse peste omenire prin păcat și prin îndelungata istorie a neascultării de Dumnezeu. Lumina pe care o căutau nu era doar lumina ochilor, ci Lumina Vieții, care bi­ru­iește păcatul, sfărâmă puterea morții și deschide omului calea către Împărăția cea fără de sfârșit.

Astfel, cei doi orbi devin chipul tuturor celor care, deși lipsiți de multe dintre darurile acestei lumi, păstrează în inimă comoara credinței. Ei ne învață că adevărata vedere nu începe cu ochii trupului, ci cu ochii sufletului; că lumina lui Dumnezeu se revarsă mai întâi în adâncul inimii, iar omul care Îl caută pe Hristos vede mai mult decât cel care se încrede doar în propria înțelepciune. În fața Luminii celei neînserate, toate luminile acestei lumi pălesc, iar sufletul care Îl mărturisește pe Fiul lui David devine purtător al luminii pe care nimeni și nimic nu o mai poate stinge.

Știm din istorisirile Sfintei Scripturi și din mărturiile vremurilor de demult că orbirea era una dintre suferințele întâlnite adeseori la locuitorii din ținuturile biblice. Profeții Vechiului Testament au privit dincolo de această neputință trupească, descoperind o realitate mult mai adâncă. Sfântul Proroc Isaia vestește cu nădejde vremea venirii lui Mesia, spunând: „Atunci se vor deschide ochii celor orbi și urechile celor surzi vor auzi” (Isaia 35, 5), cuvinte care nu privesc doar vindecarea unor neputințe ale trupului, ci relevă o înnoire a întregii făpturi omenești, o schimbare a inimii și a privirii lăuntrice.

Prorocul vedea de departe, în Duhul Sfânt, că oamenii aveau să dobândească o vedere nouă, luminată de harul lui Dumnezeu, și o căutare cu totul diferită a sensului vieții. El îi avea în vedere pe cei care urmau să devină fii ai luminii, pe cei ce aveau să-și deschidă sufletele înaintea cuvintelor Evangheliei și să-L primească pe Hristos ca Domn și Mântuitor. În inimile lor nu mai rămânea loc pentru întunericul necredinței, nici pentru umbrele păcatului care stăpâniseră lumea veche, nici pentru rătăcirile contemporanilor lor. Lumina lui Dumnezeu risipea toate acestea, iar sufletele lor se făceau lăcaș al harului dumnezeiesc.

Fii ai luminii devin cei care Îl urmează pe Cel ce a spus despre Sine: „Eu sunt Calea, Adevărul și Viața”, pe Cel care este „Lumina lumii”, Lumina cea neînserată, venită să risipească întunericul păcatului și al morții. El Însuși a vestit că poporul care ședea în întuneric va vedea lumină mare și că oamenii care Îl vor urma nu vor mai umbla în întuneric, ci vor avea lumina vieții. Această lumină nu este una trecătoare, asemenea celei a soarelui care apune, ci este lumina harului, care pătrunde în adâncul sufletului și îl înnoiește.

Cei doi orbi - locuitori ai cetății Capernaum, cetatea binecuvântată prin atâtea minuni și prin nenumăratele daruri revărsate de Fiul lui Dumnezeu - ne descoperă drumul trecerii din întuneric la lumină. Deși erau lipsiți de vederea trupească și nu puteau contempla frumusețea chipurilor omenești, strălucirea răsăriturilor sau liniștea apusurilor, bogăția câmpiilor ori nesfârșirea cerului, ei aveau o altă vedere, priveau cu ochii credinței.

În schimb, mulți dintre cei care Îl însoțeau pe Mântuitorul nu aveau această vedere lăuntrică. Nu doar ucenicii mergeau împreună cu El, ci și potrivnicii Săi, care Îl urmăreau cu neîncredere, căutând neîncetat motive de învinuire. Ei priveau minunile, dar nu vedeau lucrarea lui Dumnezeu; ascultau cuvintele vieții, dar nu le primeau în inimă. Cu toată acea minunată revărsare a luminii dumnezeiești, continuau să descopere numai întuneric. Atât de împietrită le devenise inima, încât au îndrăznit să spună că Domnul îi scoate pe demoni cu puterea căpeteniei demonilor.

Nu puteau înțelege drumul lui Hristos, Care străbătea cetățile și satele, intrând în sinagogile lor și vestind pretutindeni Evanghelia Împărăției. Vindecarea bolilor și a neputințelor trupești era pentru El o lucrare a iubirii dumnezeiești, însă cea mai grea misiune era aceea de a-i scoate din întunericul sufletesc pe cei care se obișnuiseră cu el și îl socoteau lumină. Adevărata orbire nu era lipsa vederii trupești, ci împietrirea inimii, refuzul adevărului și închiderea înaintea lui Dumnezeu.

Fariseii ajung astfel să se prăbușească în propriul lor întuneric. Ei sunt loviți de cea mai grea neputință: orbirea sufletească. În ciuda eviden­țelor, refuză să creadă; în ciuda minunilor, aleg împotrivirea; în ciuda cuvintelor pline de duh ale Mântuitorului, rămân închiși în propria lor mândrie. Cu ei a avut Domnul cele mai grele confrun­tări, nu pentru că ar fi dorit să-i biruiască, ci pentru că voia să le deschidă ochii sufletului și să-i aducă la lumina adevărului.

Din această istorisire, dar și din toate paginile Sfintei Evanghelii, înțelegem că există oameni lipsiți de vederea ochilor trupești, dar luminați în adâncul inimii, după cum există mulți care văd cu ochii trupului și totuși rătăcesc în prăpastia unei cumplite orbiri sufletești. Cea dintâi poate fi o încercare a vieții pământești, însă cea de-a doua este adevărata dramă a omului, pentru că îl desparte de Lumina cea veșnică. Biserica se roagă neîncetat ca Dumnezeu să ne dăruiască nu doar sănătatea ochilor trupului, ci mai ales luminarea minții, curăția inimii și vederea duhovnicească prin care să-L putem recunoaște pe Hristos, Lumina lumii și Soarele dreptății, Care luminează pe tot omul ce vine în lume.

Una dintre cele mai pilduitoare cântări ale Ortodoxiei, pe care o ascultăm în zilele ce pregătesc întâlnirea cu Pătimirile și Învierea Domnului, ne vorbește despre simțirea dumnezeirii lui Hristos. Este bine-cunoscuta alcătuire liturgică ce începe cu cuvintele: „Doamne, femeia ceea ce căzuse în păcate multe...” În miezul acestei cântări se află mărturisirea femeii păcătoase care, apropiindu-se cu pocăință de Mântuitorul, a simțit dumnezeirea Lui, recunoscând în Cel pe Care ceilalți Îl vedeau doar ca pe un om pe Fiul lui Dumnezeu, Izvorul milei și al iertării.

Dar oare numai femeia cea păcătoasă a simțit dumnezeirea Domnului? Desigur că nu. Întreaga Evanghelie este presărată cu oameni simpli și adesea nebăgați în seamă, care au recunoscut în Hristos mai mult decât ceea ce puteau cuprinde cu ochii lor trupești. Au avut suflete curate, în care credința a aprins lumina unei cunoașteri mai adânci decât orice înțelepciune omenească.

Între mărturisitorii Domnului Hristos se numără și cei doi orbi din Evanghelia după Sfântul Matei. Ei au avut o vedere duhovnicească pe care mulți dintre cei ce priveau cu ochii trupului nu au dobândit-o niciodată. Au simțit dumnezeirea lui Hristos, au recunoscut în El pe Fiul lui David, pe Mesia Cel așteptat, pe Lumina lumii, înainte ca mulți dintre cei învățați ai vremii să-I primească mărturia.

Prin mila lui Dumnezeu, ei au primit darul vindecării, iar odată cu lumina ochilor li s-a descoperit Lumina cea adevărată, Care luminează pe tot omul ce vine în lume. Primul cuvânt pe care l-au auzit după minunea săvârșită asupra lor a fost imperativul unei porunci pline de smerenie din partea Mântuitorului: „Vedeți, nimeni să nu știe”. Domnul nu urmărea slava oamenilor și nici uimirea mulțimilor, ci întărirea credinței și mântuirea sufletelor.

Și totuși, copleșiți de bucuria întâlnirii cu Hristos și incapabili să tăinuiască o asemenea minune, cei doi orbi au devenit, fără să fi fost chemați în ceata Apostolilor, adevărați vestitori ai Evangheliei. Evanghelistul ne spune că, ieșind de acolo, au vestit despre El în tot ținutul acela. Apostolatul lor nu a fost unul întemeiat pe chemarea la slujirea ucenicilor Mântuitorului, ci pe revărsarea firească a recunoștinței pentru binefacerea primită. Cel care se împărtășește cu adevărat de Lumina-Hristos nu mai poate păstra doar pentru sine lumina harului primită în inimă.

Cartea Faptele Apostolilor ne descoperă o altă vedere, care depășește hotarele lumii acesteia. În clipa martiriului său, întâiul arhidiacon și primul mucenic al Bisericii, Sfântul Ștefan, în timp ce pietrele cădeau asupra lui și glasurile celor care îl osândeau se înălțau cu ură, a ridicat ochii către cer și a mărturisit: „Iată, văd cerurile deschise și pe Fiul Omului stând de-a dreapta lui Dumnezeu” (Fapte 7, 56). Era o vedere pe care nu o puteau cuprinde ochii trupești, ci numai ochii curățiți ai sufletului.

De-a lungul istoriei mântuirii au fost și alți oameni cărora Dumnezeu le-a descoperit taine negrăite, pe care ochiul omenesc nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit și la inima omului nu s-au suit. Astfel de descoperiri nu au fost răsplata curio­zi­tă­ții, ci rodul sfințeniei, al curăției inimii și al unirii cu Dumnezeu. Ele rămân mărturii ale lucrării harului, care luminează întreaga învățătură a Bisericii.

Privind la toate acestea, suntem chemați să recunoaștem că orbirea sufletească este o povară pe care fiecare dintre noi o poartă, într-o măsură mai mare sau mai mică, asemenea unei cruci ce ne însoțește de-a lungul întregii vieți. Nu de puține ori trecem pe lângă minunile lui Dumnezeu fără să le observăm, primim darurile Sale fără să-I mulțumim și ne obișnuim atât de mult cu binefacerile Lui, încât încetăm să le mai vedem. Sunt oameni care ajung la capătul vieții fără să poată spune că au văzut lucrarea lui Dumnezeu nici în propria existență, nici în viața celor din jur. Ei trec cu nepăsare peste semnele harului, le ascund sub vălul necredinței și acoperă cu întunericul inimii bogățiile pe care Dumnezeu le-a revărsat asupra lor.

Imnografii Bisericii au surprins dureroasa nerecunoștință într-una dintre cutremurătoarele cântări din Săptămâna Sfintelor Pătimiri, când Hristos Se adresează propriului Său popor: „Poporul Meu, ce ți-am făcut și cu ce te-am supărat? Pe orbii tăi i-am luminat, pe leproși i-am curățit, pe cei bolnavi i-am vindecat, pe cei săraci i-am miluit. Ce rău ți-am făcut?” Este durerea iubirii neînțelese, a Binelui răsplătit cu ură și a Luminii întâmpinate cu întuneric. Să ne aducem aminte că s-au inspirat din Profetul Miheia: „Poporul Meu! Ce ți-am făcut și cu ce te-am împovărat? Răspunde-Mi!” (Miheia 6, 3).

Și totuși, răspunsul oamenilor a fost osânda, Crucea și răstignirea. Însă nici atunci iubirea Mântuitorului nu s-a stins și lumina Lui nu a fost biruită. Dimpotrivă, de pe lemnul Crucii avea să răsară lumina Învierii, iar întunericul lumii a fost străpuns pentru totdeauna de strălucirea iubirii dumnezeiești.

Evanghelia ne îndeamnă să privim cu recu­noș­tință și cu luare-aminte la iubirea fără margini a Mântuitorului față de cei aflați în suferință și în singurătate, față de cei marginalizați și uitați de oameni: orbi, săraci, șchiopi, paralizați, leproși, bolnavi și împovărați de tot felul de neputințe. El Se oprește la căpătâiul fiecăruia, îi ascultă, îi ri­dică și îi reașază în demnitatea de fii ai lui Dumnezeu.

Între aceștia se află și mutul despre care vor­bește acest text evanghelic, căruia Hristos îi dezleagă nu doar limba, ci și inima, dându-i puterea de a-L mărturisi pe Dumnezeu. Toți acești oameni, împreună cu mulți alții pe care paginile Evangheliei îi pomenesc sau îi lasă în tăcere, stăteau odinioară la marginea drumurilor, lipsiți de cinste și de nădejde. Dar Domnul vestește că în Împă­răția lui Dumnezeu tocmai ei vor ocupa locurile pe care cei dintâi chemați le-au refuzat. Precum în parabola celor poftiți la ospăț, invitații au găsit pretexte și s-au îndepărtat, în timp ce orbii, șchiopii, muții, cei uscați și toți cei zdrobiți de suferință au alergat cu inimă smerită către Hristos, au primit vindecarea, s-au împărtășit de lumina Lui și L-au slăvit pe Doctorul sufletelor și al trupurilor, Care nu trece niciodată nepăsător pe lângă durerea omului.

Cu mai bine de șapte veacuri înainte de venirea în lume a Mântuitorului Hristos, Sfântul Proroc Isaia a ridicat privirea dincolo de istoria vremii sale și a văzut, prin lumina Duhului Sfânt, zorii mântuirii. El le adresa celor încercați un îndemn plin de nădejde și de putere: „Întăriți-vă și nu vă temeți! Iată Dumnezeul nostru! Cu judecată răsplătește și va răsplăti; El va veni și ne va mântui. Atunci se vor deschide ochii celor orbi, și urechile celor surzi vor auzi. Atunci va sări șchiopul ca cerbul și limpede va fi limba gângavilor” (Isaia 35, 4-6), cuvinte în care răsună făgăduința venirii lui Mesia, Cel care avea să vindece nu doar neputințele trupului, ci mai ales rănile sufletului omenesc.

Toate profețiile își găsesc împlinirea deplină în Persoana Mântuitorului Hristos. El este Cel pe Care L-au așteptat patriarhii, L-au vestit prorocii și L-au dorit generații întregi de oameni credincioși. Prin fiecare minune săvârșită, Domnul arată că Împărăția lui Dumnezeu a început să se apropie de oameni și că lumina harului biruiește întunericul păcatului și al morții.

Sfântul Ioan Gură de Aur spune că tocmai credința este temelia pe care se zidește Biserica. Fără credință nu există întâlnire adevărată cu Dumnezeu, iar fără această temelie nimic trainic nu poate fi zidit în viața duhovnicească. Evanghelia Duminicii a 7-a după Rusalii ne pune îna­inte chipuri de credință atât de luminoase, încât ele devin pentru noi icoane ale nădejdii și ale încrederii neclintite în Dumnezeu.

Cei doi orbi nu sunt doar suferinzi care au primit darul minunii, ci adevărate modele de credință, care adeseori ne rușinează prin statornicia și curajul lor. Ei nu văd cu ochii trupului, dar văd cu inima; nu cunosc chipul Mântuitorului, dar Îi recunosc dumnezeirea; nu au dovezi omenești, dar au certitudinea credinței. Într-o vreme în care mulți dintre cei ce-L vedeau pe Hristos Îl respingeau, Îl urmăreau cu răutate și căutau prilej de osândire, cei doi oameni lipsiți de vedere au devenit mărturisitori ai Luminii.

Ei devin cei dintâi mărturisitori ai vindecării primite de la Hristos, apostoli ai recunoștinței și ai iubirii dumnezeiești. Bucuria întâlnirii cu Hristos nu putea rămâne ascunsă în inimile lor, fiindcă lumina adevărată cere să fie împărtășită, iar iubirea nu poate fi ascunsă. Fericiți sunt cei care urmează pilda lor, care nu și-au ascuns credința, care nu s-au rușinat de dragostea pentru Dumnezeu și au făcut din întreaga lor viață o mărturisire a Evangheliei.

Evanghelia ne vorbește despre una dintre cele mai mari lucrări ale lui Dumnezeu, săvârșită prin întruparea lui Hristos: restaurarea omului. Fiul lui Dumnezeu a venit în lume nu pentru a condamna, ci pentru a ridica pe cei căzuți; nu pentru a osândi, ci pentru a vindeca; nu pentru a pierde pe om, ci pentru a-l readuce la frumusețea și demnitatea cu care fusese creat. Întreaga Sa lucrare este o revărsare neîntreruptă a iubirii fără margini.

Nici chiar pe cei care L-au hulit, L-au batjocorit și L-au răstignit nu i-a pedepsit cu răzbunare. Până și de pe Cruce rugăciunea Lui a fost a iertării: „Părinte, iartă-i, că nu știu ce fac” (Luca 23, 34). Aceasta este măsura iubirii dumnezeiești, pe care lumea nu o poate înțelege fără credință.

O rugăciune din tezaurul liturgic al Bisericii Îl numește pe Dumnezeu: „Tu, Cel ce pedepsești și iarăși tămăduiești”, cuvinte care cuprind pedagogia iubirii dumnezeiești. Dumnezeu îngăduie uneori încercarea pentru îndreptare, dar niciodată nu încetează să fie Doctorul sufletelor și al trupurilor, Care vindecă rănile pe care tot El le descoperă spre vindecare.

Un poet a rostit cândva un adevăr care rezumă întreaga luptă a vieții duhovnicești: „Nu ești învins cât timp credința nu ți-ai schimbat și nu ți-ai stins”. Omul poate cădea de multe ori, poate fi slăbit de ispite, copleșit de suferințe sau împovărat de propriile neputințe, dar câtă vreme păstrează flacăra credinței, el nu este înfrânt. Credința îl ridică din nou, îi redă curajul și îi deschide iarăși calea către Dumnezeu. Poți fi căzut, dar nu ești învins când Hristos rămâne nădejdea inimii tale.

Acesta este și mesajul Evangheliei, adresat fiecăruia dintre noi. Capernaumul de odinioară devine o fereastră spre Biserica lui Hristos, locul în care omul își poate afla adevărata vindecare. Aici continuă să lucreze Același Hristos care odinioară deschidea ochii orbilor, întărea pe cei neputincioși și ridica pe cei căzuți. El intră numai acolo unde I se deschide ușa inimii, răspunde celor care Îl caută cu stăruință, ascultă strigătul celor care Îl cheamă din adâncul sufletului și Se apropie de cei care, chiar de departe, Îi aud glasul și Îi simt prezența.

La sfârșitul întâlnirii cu cei suferinzi, Mântuito­rul rostește încurajatoarele cuvinte: „După credința voastră fie vouă!” (Matei 9, 29). Acest cuvânt nu a rămas doar pentru ei, ci străbate veacurile și se adre­sează fiecăruia dintre noi. Dumnezeu răs­plă­tește fiecăruia după credința sa, iar acolo unde credința este lucrătoare, smerită și stăruitoare, harul Lui lucrează neîncetat, luminând ochii sufletului, vindecând rănile inimii și călăuzindu-ne spre Lumina cea neînserată a Împărăției Sale.