Țara monahilor - Muntele Athos
În Macedonia Centrală, provincie a Greciei, într-un loc dinspre miazănoapte, uscatul scoate din panoplie un trident și însulițează cu cele trei vârfuri de săgeți întinsurile egeene, cu ale lor culori mereu schimbătoare. Ziua, necuprinderea acvatică scânteiază solar, se înveșmântă în brocarturi când verzi, când albastre, ori vrâstate aidoma unui chilim fermecat, iar noaptea lucesc lunar sub presărarea îmbelșugată de pulberi diamantine a astrului ceresc, spre a somnola sub întunecimi cărbunoase când acesta nu-i de strajă. E peninsula Halkidiki, cu cele trei brațe, îmbrățișând imensitatea marină. Cea mai de nord suliță a tridentului, Athos, nu e doar înaintare pe orizontala acvatică, ci și sumețire spre înalt, într-o plină de fervoare dorință a atingerii celestului, adică a apelor cerești cu a lor chemare irezistibilă. O fortăreață montană gigantică, încununată de un pisc marmoreean din stâncă, suind până la 2.033 de metri, se întâlnește cu bolta, săvârșindu-se mirabila înfrățire. Nori albicioși scoboară din înalturi și așază coroană împărătească peste Athon, cum se cheamă vârful. Repede se destramă, lăsând să se vadă măreția sculpturală, parcă de Phidias modelată, a acestui catarg din rocă pe care se reazemă bolta.
Las slobodă imaginația și-mi închipui că Maica Domnului, însoțită de Apostolul Ioan Teologul, abătută din drumul ei spre Cipru de vremea cea rea, a fost înfiorată descoperind priveliștea muntelui uriaș, îmbrăcat de jos până aproape în tării în mantie vegetală somptuoasă, regaliană. Se uimea și rostea încântată: „Iată Grădina Raiului pe pământ”. Creștinii, recunoscători ai acestui gest de prețuire, i-au spus „Grădina Maicii Domnului” și așa i-a rămas numele. Mai mult, cei mai smeriți dintre ei au pornit pe urmele pașilor Fecioarei, să se roage și să celebreze Dumnezeirea din acest loc sfânt. Era un timp auroral, cel al pustniciei, al vieții aspre, al rugăciunii neîncetate, cu toate treptele ei, până la cea a inimii, ce urca pieptiș coastele abrupte ale muntelui, răsunând în Împărăția Domnului. Monahii, căutând însetați singurătatea care să-i apropie de lumea cerească, se îndreptau din toate părțile creștinătății către acest neprihănit ținut al pietrei cu podoabă veșnic verde. Străbătuseră, cum spune povestea, mări și țări, să dobândească aici adăpost de slujire. Se întâmpla în primele veacuri ale celui dintâi mileniu. Cuiburile lor erau aidoma celor ale vulturilor, scobite în crăpăturile stâncilor, la umbra desimii codrului, de unde nu se zărea decât cerul de deasupra și marea unduind dedesubt. Fost-a aceasta vremea anahoreților. Avea să urmeze anotimpul viețuirii în obște, căreia i-a pus temelie, nu fără împotrivirea sihaștrilor, Cuviosul Athanasie, ctitor, ziditor și legiuitor al trăirii împreună. Strânsese în juru-i mulțime de călugări. Sub bagheta lui a început construcția Marii Lavre, o mănăstire împărătească, așa cum a consacrat-o printr-un decret din 963 împăratul bizantin Nichifor Fokas. Monahismul curgea aici după pravila Primului Tipic al Sfântului Munte din 971, o veritabilă constituție a monahismului, operă athanaseană. Se trăia în obști cenobite și ideoritmice, ce aveau să devină referențiale pentru monahismul din toată lumea ortodoxă. Pustnicia nu dispăruse, dar cei care alegeau această cale a solitudinii absolute proveneau din aceste vetre călugărești în care își arătaseră vocația ascetică și primiseră binecuvântarea mai-marilor lor.
Din timpul împăratului Constantin cel Mare, care a ridicat trei biserici în Athos, denumindu-l Munte Sfânt, a început Schimbarea la Față a acestui topos. Căpăta înfățișare nouă, aidoma Mântuitorului pe Muntele Tabor. Devenea sălaș sfânt într-o miraculoasă metamorfoză, ce-și mărea continuu ambitusul în neîntrerupta suire spre Împărăția Înaltului. Parcă zi de zi Muntele se transforma într-o imensă catedrală. Veritabile cetăți, semețe și de necucerit se iveau la tot pasul, în ochiuri de poiană, ori chiar pe pintenii de piatră, ce-și desfăceau aripile de la înălțimi amețitoare peste albăstrimea cea fără de capăt a mării. De departe privite, zidirile monahicești lăsau impresia că se înlănțuie diademic peste trupeșa, dar zvelta alcătuire montană. Cercetate mai cu băgare de seamă, ctitoriile semănau cu niște majestuoase pridvoare ale acestei zidiri bazilicale unice prin grandoarea ei, cum se proiecta Muntele. Unul dintre împărații Bizanțului care au îndrăgit mult acest tărâm al sfințeniei, Alexie I Comneanul, domnind din 1081, dădea glas într-o epistolă trimisă la Athos acestei miruiri emoționale: „Sfinților părinți, care locuiți pe dumnezeiescul și Sfântul Munte! Să știți că precum Constantinopolul este regele orașelor și mai presus de ele, așa și regalul și divinul (vostru) Munte întrece toți munții lumii, iar voi sunteți, conform Scripturii, lumina și sarea noastră”.
Și câtă frunză și iarbă era călugărimea în Athos! În acei secoli de aur, 40.000 de monahi se nevoiau în fabuloasa prisacă monahicească a Athosului. Slujeau pe Domnul, în duhul „Ora et labora” în salba de 40 de mănăstiri ce împodobeau muntele. În cuprinsul lor, în biserici și paraclise, în chilii și peșteri, monahii străbăteau, prin rugi psalmodiate, calea spre cer. Cu puterea primită de Sus scoborau în lăuntrul făpturii lor, în acea ladă de zestre a credinței, comoară sporitoare clipită de clipită. Se ivea o țară de o factură aparte, a rugătorilor din zori în zori, cu legile și modul ei de existență, cel al lepădării de sine întru iubirea lui Hristos. Un act din 1046, Cel de al Doilea Tipic al Sfântului Munte, consfințea juridic printr-un decret împărătesc această realitate. Apărea pe harta lumii Republica monahală a Athosului, cu a sa capitală Kareia. Tot atunci a fost promulgat Avatonul, legea ce-i în picioare și azi, stipulând că doar bărbaților le este îngăduit să pășească în aceste locuri ale sacralității. Acea perioadă de la răscrucea sfârșitului întâiului mileniu și începutul celui următor a fost una a înfloririi. La ceasul sorocului, al slujbelor, cu rânduiala lor cu strictețe respectată, Muntele Sfânt cânta și ruga cea cântătoare lega pământul cu cerul. La Athos, liturghisirea din locurile de oficiere se însoțea cu neîncetata rugăciune în singurătate a fiecărui călugăr. Un dialog cu Divinitatea fără de contenire, dând unicitate toposului.
După căderea Constantinopolului din 1453, pătimirile s-au revărsat pustiitoare peste patria monahilor. Cuceritorii otomani nu au trecut prin foc și sabie așezămintele monastice din Athos, zidite ca niște cetăți care să reziste năvălirilor, însă au pus biruri aspre fiecărei mănăstiri, voindu-le pieirea pe această cale. S-au adăugat nu mai puțin amarnice incursiunile jefuitoare ale piraților. Domnul din ceruri și Muntele înduhovnicit s-au grijit de dăinuirea Grădinii Maicii Domnului. Cu mila unor creștini evlavioși, care aveau vocația jertfei și milosteniei. Pre numele lor, Bogdan Vodă, Neagoe Basarab, Ștefan Voievod, Petru Rareș, Mihai Viteazul, Constantin Brâncoveanu, Alexandru Lăpușneanu și Doamna Sa, Ruxandra, domni ai Moldovei și Țării Românești, slăviți și azi în Athos ca salvatori în momente grele, de cumpănă, în episoade de viață și moarte, ai multor mănăstiri din Sfântul Munte. Dăruitorii aceștia generoși au devenit icoane mult venerate în Athos, cum aveam să-mi dau seama poposind la chilia „Sfântul Mina”, însuflețită de viețuirea aproape pustnicească a unui călugăr grec paradigmatic, părintele Iosif. În sala de primire a Chiliei, situată deasupra unui promontoriu ca un turn de pază al Sfântului Munte, mi-au căzut ochii, de cum am intrat, pe fresca ce acoperea unul dintre pereți. Amfitrionul nostru, care ne primise cu inima cea bună și cu nemărginită afecțiune frățească, văzând că privirile noastre, ale grupului de pelerini, între care se afla și nepotul meu Andy, călător în mai multe rânduri, an de an, la Athos, băteau într-acolo, s-a apropiat de acel sobor de chipuri sfinte și, plin de emoție, în cântare de laudă, a început să ni-i prezinte pe cei zugrăviți în semn de neuitare. În partea stângă a acestei plăsmuiri, cum ne uitam, erau reprezentate figuri ale sfințeniei din spațiul ortodox de pretutindeni, iar în dreapta, în registre suprapuse, se regăseau ca într-un tablou votiv siluetele cunoscute ale voievozilor români. Cu bucurie, ce se voia împărtășitoare, cu evlavie, dar și cu mărgean de lacrimă în ochi, monahul Iosif numea fiecare chip, amintind șirul faptelor cele bune de care se învredniciseră cei despre care vorbea, ca să sfârșească zicându-ne că, fără iubirea de Hristos și de Maica Domnului a acestor iluștri români, Muntele Athos poate n-ar mai fi existat. Ascultam și inima noastră bătea mai iute, iar emoția ne învăpăia.
Părăsisem Chilia părintelui Iosif și șerpuiam către alte incinte sacre, ce-ți ies înainte în Athos la tot pasul. Călcam mai ușor, suiam precum fulgul, ne colinda o energie din cele înălțătoare și adia în noi o mândrie cuviincioasă pentru lucrarea acestor vrednici înaintași ai noștri. Tare ne-am fi dorit să mergem sfielnic, cu o cât de mică ofrandă, pe urmele lor. Ne simțeam mai în largul nostru în Sfântul Munte, știind că această catedrală fără seamăn era și opera trăitorilor jertfelnici din Grădina românească a Maicii Domnului.