Ţăranul român, între credinţă, magie şi ştiinţă

Ne place sau nu, se pare că experienţa omului de sat era, în mare măsură, dominată de magie. Acolo unde adevărul nu era evident şi nu se putea face legătură între elemente şi fenomene ce par dispersate, enigma se dezlega în perspectivă magică. Potrivit lui Eugen D. Neculau, mentalitatea magică prezintă două aspecte: unul explicativ (superstiţiile şi credinţele), iar altul activ, practic (descântecele şi vrăjile). Produsele mentalităţii magice trebuie judecate nu după preţul lor actual, ci după valoarea ce au avut-o altădată. Baba descântătoare şi doftoroaia, poate mai puţin vrăjitoarea, au avut cândva rolurile lor binefăcătoare. Cunoştinţele şi practicile lor aveau o uriaşă valoare practică. Oricâtă lumină ar aduce ştiinţa şi oricâte minuni tehnice ar realiza, mentalitatea magico-religioasă a omului de sat rămâne nezdruncinată. „Ştiinţa e mare, zice ţăranul; dar tot ceea ce ea născoceşte şi descoperă este numai cu voinţa lui Dumnezeu“. Atâta vreme cât necunoscutul este un ocean fără sfârşit şi cât totul şi toate sunt destinate schimbării şi pieirii, mai devreme sau mai târziu nu poţi să nesocoteşti pe Dumnezeu şi să încerci a-l alunga din lume şi din suflet. Aşa gândeşte ţăranul. Pentru omul de sat, ştiinţa rămâne cu rosturile sale, iar credinţa cu puterea ei, cele două putând coexista una cu alta.

În viziunea ţăranului român, farmecul existenţei constă tocmai în faptul că nu poate fi înţeleasă în întregime de mintea omenească. Acest fel de înţelegere lasă deschisă calea pentru acceptarea minunilor. Dacă tot ce există e opera lui Dumnezeu, apoi tot prin voinţa Sa pot fi oricând şi unele derogări de la ordinea stabilită. În concepţia omului de sat, răul capătă uneori chiar caracter de necesitate. Dumnezeu nu a făcut lumea perfectă. Apoi, războiul este claca lui Dumnezeu, ca să mai moară lumea, altfel oamenii s-ar înmulţi prea mult încât, de la un timp, nu i-ar mai putea ţine pământul. Etnologii admit că viaţa omului arhaic se derula în anumite cadre socio-temporale fixate prin repetabilitatea lor la scara veacurilor şi, adesea, a mileniilor. Cadrele acestea se desfăşoară în contextul a două cicluri bine conturate deja în bibliografia de specialitate, e vorba de ciclul vieţii de familie şi de ciclul calendaristic. Aceste cicluri pornesc de la premiza existenţei unor momente esenţiale, bine individualizate, de-a lungul vieţii unui om, precum şi de-a lungul unui an calendaristic, aşa-numitele „praguri temporale“ sau „cumpene“, echinocţiile şi solstiţiile, în cazul calendarelor solar-lunare, şi fazele lunii, în cazul calendarelor lunare. Aşadar, există o serie de reguli şi norme, variind în funcţie de perioada anului, de anumite evenimente din viaţa omului sau a comunităţii, de zona geografică, precum şi de altitudine, care, pentru populaţiile arhaice, erau adesea sacre. Pentru ţăran, universul, ca mărime, e finit în spaţiu şi limitat în timp. Cândva, după voinţa divină, va fi sfârşitul a tot ce există. Până atunci, „lumea evoluează retrograd“, potrivit expresiei lui Neculau; după ce a ieşit, datorită păcatului, din starea paradisiacă de la început, totul, inclusiv omul, merge spre mai rău. Spaţiul şi timpul sunt realităţi obiective, lumea se întinde în lung, în lat, în înalt; ea se desfăşoară neîncetat în timp, sub formă de prezent, trecut şi viitor. Iată, aşadar, alte câteva coordonate esenţiale ale existenţei moşilor şi strămoşilor noştri!