„Teologia poate oferi teme foarte generoase literaturii”

Călin Sămărghițan este preot și scriitor. Un om cu două vocații puternice, care provine dintr-o familie în care bărbații au fost preoți din neam în neam. Acum, tabloul de familie se completează și cu un mânuitor de metafore.

Cum ați descoperit vocația scrisului, când? Ce scriitori v-au influențat devenirea?
Călin Sămărghițan: Nu ştiu. Scriam poezii - catastrofale - încă din liceu, apoi în armată, apoi la facultate. Mai scriam scurte panseuri, când? La facultate, dimineaţa la 7 era rugăciunea, apoi studenţii din cămin mergeau la masă, eu care eram din oraş stăteam acasă şi mâncam dimineaţa acasă ­înainte de 7, iar cât timp colegii mei erau la masă, până să înceapă cursurile la 8, eu mă retrăgeam în parcul Astra din apropiere şi aşa am umplut vreo trei carneţele de gânduri şi poezii.
Poeţi care m-au influenţat ar fi, fără nici un dubiu, Nichita Stănescu, valoarea şi puterea pe care o dă cuvântului mă fascinează în continuare, apoi Eminescu şi Blaga, Ion Barbu poate mai puţin, şi toată pleiada de poeţi pe care îi citeam în adolescenţă prin librării şi din care mai ţin minte Nicolae Băciuţ, Petre Got, Pavel Chinezu şi, sigur, mai sunt câţiva. În roman îmi plăceau şi Camil şi Cezar Petrescu, am făcut o pasiune pentru Liviu Rebreanu din care mi-am făcut teza de licenţă la Litere pe dominante cromatice în „Pădurea spânzuraţilor”. Exupery, Kafka şi „SF-iştii” Frank Herbert şi Orson Scott Card. Despre almanahul „Anticipaţia” cred că aflam de la radio când apărea, de la emisiunea „Exploratorii lumii de mâine”, dar dacă nu mergeam dimineaţa la 7 la chioşc, nu-l mai prindeam.

Când ați început să scrieți, v-ați gândit la acel strămoș, Zaharia Boiu, care a fost nu doar preot, ci și poet și cel care a făcut primul Abecedar din Ardeal?
Vă închipuiţi că nu. Nu mai ştiu când am aflat că bunicul străbunicii mele a fost Zaharia Boiu, cred că prin liceu, dar, aşa cum bănuiesc că în viaţa oricărei familii lucrurile acestea se află în mod firesc şi natural, fără surle şi trâmbiţe, aşa a decurs şi în cazul meu. A fost un lucru asimilat pe parcurs, odată cu creşterea şi educaţia mea. A trebuit să învăţ întâi, să-mi dau seama care a fost rolul lui Zaharia Boiu în istoria culturii transilvănene, pentru a înţelege ce înseamnă o astfel de „moştenire”. De altfel, foarte puţină lume ştie această descendenţă, în afara familiei nu cred că mai mult de 3-4 persoane din toată ţara. Iar acum trăim vremuri în care astfel de vieţi, închinate luminării naţiunii române, nu mai sunt de interes, ba dimpotrivă.

În perioada 1994-2004, ați fost redactor al revistei „Gândirea”, seria nouă, condusă de Pan M. Vizirescu şi Ovidiu Papadima. Cum erau ca oameni cei doi mari scriitori?
Nu am termeni de comparaţie. Au fost colaboratori ai lui Nichifor Crainic la „Gândirea” şi am avut fericirea ca după anii ‘90 să-i cunosc, până să plece dintre noi. Între 1921 și 1944, „Gândirea” a definit şi a ilustrat curentul ortodox-tradiţionalist în cultura interbelică, a adunat în jurul ei cei mai mari scriitori, gânditori şi jurnalişti de atunci. Toţi voiau să publice în revistă şi datorită eleganţei revistei, dar mai ales datorită prestigiului pe care îl câştigase. După 1990, revista a fost reluată de profesorul Mihai Marinică din Sibiu şi a apelat bineînţeles la cei care o cunoşteau, care scriseseră la ea şi pe care seria nouă i-a luat imediat drept mentori. Directorul onorific a fost Pan M. Vizirescu, un monument de istorie, literatură şi spiritualitate. Descria cu pasiune atmosfera cursurilor la care asistase ca student în perioada interbelică, vorbea despre colaborarea cu Crainic de la „Gândirea”, despre recluziunea sa impusă după ce comuniştii au condamnat lotul ziariştilor (Radu Gyr, Pamfil Şeicaru, Nichifor Crainic, Romulus Seişeanu, Romulus Dianu, Pan M. Vizirescu ş.a.) la închisoare şi muncă silnică. A stat închis 23 de ani în podul casei, unde a scris necontenit şi a sculptat în lemn două icoane. Prin 1997, când Curtea de Apel a anulat condamnarea lotului ziariştilor, doar Pan M. Vizirescu mai era în viaţă. La pronunţare s-a ridicat în picioare, bătrân, neputincios, tremurând din încheieturi, în nişte bănci tocite de lemn, ca să primească în numele tuturor cuvenita reabilitare din partea istoriei, afişând poziţia sa specifică, ţinând bărbia avântată înainte, cu ochi osteniţi, dar privire plină de demnitate şi parcă odată cu domnia sa se ridicase în picioare însăşi istoria românilor.

Ovidiu Papadima, important critic literar şi folclorist, ţinea cronica literară a „Gândirii” alături de Tudor Vianu. A fost închis de comunişti, ieşind din închisoare slab de 45 kg şi cu sănătatea compromisă definitiv. A scris o carte extraordinară, „O viziune românească asupra lumii”, care în cultura noastră stă la loc de cinste alături de „Dimensiunea românească a existenţei” a lui Mircea Vulcănescu şi „Devenirea întru fiinţă” a lui Constantin Noica. Era de o modestie vecină cu sfinţenia şi nu voia ca în seria nouă a „Gândirii” să aibă vreodată mai mult de un singur articol. Avea chipul blând al unui bunicuţ, prin ochii domniei sale simţeai cum te privesc Mioriţa, şi Manole, şi Decebal.

Pentru cei care i-au cunoscut au rămas modele de conduită morală, culturală, patriotică (cât de condamnat e astăzi acest cuvânt!), oameni de înalt spirit şi profunzimi insondabile, de o verticalitate şi ţinută morală impecabile. Şi acum, după ani şi ani de la trecerea lor la cele veşnice, îmi vin în minte cu atitudinea lor blândă, aşezată, înţeleaptă, trecută prin spaime şi încercări inimaginabile în ziua de astăzi. Sunt oameni de care România ar avea imperioasă nevoie din nou, dar nu-i va mai avea niciodată.

Îmi spuneați cândva că bunicul dvs. a suferit în închisorile comuniste pentru că l-a adăpostit pe Nichifor Crainic şi au fost arestaţi împreună. Ce vă povestea despre perioada aceea?
Bunicul acela, din partea tatălui, a murit când aveam 14 ani, dar am aflat că nici familiei nu a spus nimic despre timpul petrecut în închisoare. Bunica a întâlnit odată întâmplător un medic care o consulta şi care-i fusese bunicului coleg de celulă. Când medicul a aflat că o are înainte pe soţia preotului Ioan Sămărghiţan din Cerghid, s-a ridicat şi i-a sărutat mâna. În cele două volume de memorii ale lui Crainic apar multe episoade din casa bunicilor mei, unde se refugiase. Despre perioada din închisoare am aflat cel mai mult abia după 1989, când familia a solicitat de la CNSAS eliberarea a două dosare, unul de deţinut (criminal de război pentru că adăpostise un duşman al poporului) şi unul de urmărit de Securitate. Sunt acolo lucruri pe care istoria n-ar trebui să le treacă cu vederea. După ce l-au eliberat au fost strămutaţi în alt sat, nu a avut dreptul la retribuţie vreo câţiva ani, bunica a fost dată afară din învăţământ, iar copiii lor au avut dificultăţi în a se înscrie la facultate, că aveau origini nesănătoase.

Tot în legătură cu Crainic, asta n-am spus public şi cred că e important: în 1994 am început perioada de redactare a seriei noi a revistei „Gândirea”. Revista o făceam la Sinaia împreună cu maica Zamfira Constantinescu, elevă a lui Crainic şi stareţa Mănăstirii Prislop când părintele Arsenie Boca era duhovnic acolo. Şi mă întreabă odată dacă ştiu de cursurile de mistică ale lui Crainic. Zic da, şi îi spun cum am descoperit cursul de mistică în biblioteca bunicii. Dar cel de mistică germană?, mă întreabă. Îi spun: nu germană, e vorba de cursul de mistică românească, şi îi enumăr câteva capitole. Nu, nu, îmi zice, cel despre Meister Eckhart şi mistica germană. Nu auzisem de aşa ceva! Maica Zamfira îmi spune atunci că dânsa îl are. Ani de zile m-am rugat de dânsa să mi-l arate. Din motive pe care le-am înţeles doar mai târziu, n-a făcut-o. Şi odată eram la masa de prânz şi la final o văd că se ridică, iese din încăpere fără o vorbă (ce şcoală am făcut şi la Sinaia!). Se întoarce dintr-o încăpere undeva la etaj, unde nu avea nimeni acces şi îmi pune în faţă un mănunchi de foi legate în spirală de plastic. Mă uit: cursul de mistică germană! Este cursul publicat de pr. I. Ică jr când a editat cursurile de mistică ale lui Crainic. Nu-l avea nimeni din ţară. L-am rugat doar să specifice în prefaţă numele maicii Zamfira de la care l-am primit şi a făcut-o.

Cum împăcați scrisul de literatură și slujirea preoțească, două vocații puternice, care necesită fiecare timp și dăruire?
Se inspiră una pe alta, se susţin una pe alta. În predică trebuie să faci şi literatură, iar în literatură dacă scrii despre teme teologice sau ontologice, o faci mai interesantă. E drept că aceasta nu se vede întotdeauna. Îmi amintesc, discutam odată pe internet cu cineva pe marginea unei poezii pe care o lansasem. Şi spun: am scris asta pentru că Leonţiu de Bizanţ (un sfânt din secolul al VI-lea) spune că „fiinţa unui lucru este dată de rostul acelui lucru”. Şi-mi spune: Ei, nu te gândeai tu când ai scris tocmai la ce spune Leonţiu de Bizanţ! Îi răspund: Ba da, tocmai la asta mă gândeam. Teologia poate oferi teme foarte generoase literaturii.

Ați organizat câteva ediții ale unor seri poetice și tabere de literatură sub genericul „Artgothica”, unde ați cunoscut mulți tineri poeți din țară. Cum vi se pare poezia de azi?
M-am retras de la „Artgothica” de câţiva ani buni, personal nu aş mai dori ca numele noastre să mai fie alăturate, deoarece în forma ei actuală nu mă mai reprezintă în nici un fel, nu mai reflectă ceea ce am dorit eu să fie şi nici nu mai respectă principiile la care am ţinut. Dar, într-adevăr, a rămas bucuria de a fi cunoscut mulţi tineri şi mai puţin tineri poeţi de la noi. Mă bucur pentru toţi pe care i-am lansat, chiar dacă ei nu-şi mai amintesc acest lucru, dar nu asta contează, ci faptul că voci atât de diversificate se fac auzite. Bineînţeles că am căutat întotdeauna poezia cu profunde dimensiuni spirituale, am căutat să ocolim manierismul ori cotidianul şi să punem în valoare autenticitatea şi coerenţa. Să relansăm metafora şi procedeele care definesc prin excelenţă actul poietic, ca act creator şi inovator de sens şi semnificaţie.

La noi se scrie mult, asta e şi bine şi rău, oferta este foarte largă în ceea ce priveşte poezia românească actuală, dar în general gravitează în mod artificial în jurul anumitor cercuri de interese ori se circumscrie în funcţie de afinităţi care nu sunt de natură literară. Sunt multe orgolii, dorinţă de câştigare a întâietăţii (a întâietăţii la ce?, nici aceia nu ştiu). Partea proastă este că nu mai există cititori şi asta e foarte clar şi e grav când se scrie mai mult decât se citeşte. O altă parte slabă este că într-un astfel de „grup închis” de care spuneam mai sus, se scrie cam la fel, fără variaţii, după un soi de şablon presupus a fi singurul valabil. Adică nu există orizont de receptare pentru alte stiluri, pentru dimensiuni neexplorate, iar aceasta duce la o individualizare excesivă, care nu are cum să fie prolifică, nici chiar pentru grupul respectiv. Nu văd o ieşire din acest individualism păgubitor, iar reţelele de socializare din păcate nu ajută nicicum pentru că simţul critic şi mai ales cel autocritic au dispărut.

După ce ați scris și publicat două volume de poezie, v-ați îndreptat spre proză, publicând romanul „Câmpiile albastre de sub orizont”. Scrieți un science-fiction de factură antropologică. De ce ați ales acest gen de a scrie?
Termenul de „science-fiction” nu mai este cel mai potrivit pentru multe scrieri ce sunt încadrate aici, nici de la noi, nici din altă parte. De exemplu, unde ai încadra „Mioriţa”? O oaie care vorbeşte? La ştiinţifico-fantastic? Nu poţi! „Cartea lui Enoh” unde o încadrezi? Românii mai au termenul de „literatură de anticipaţie” - e parcă ceva mai potrivit, dar nu pe deplin. Mai ales atunci când te apropii de mit, delimitările axiologice devin serioase limitări de receptare. Omenirea a stat întotdeauna prost la categoria încadrări deoarece, din fericire, evoluează stilistic mai repede decât o face taxonomic şi astfel clasificările sunt mereu anacronice. Revenim: Am cunoscuţi care ştiu că sunt preot şi când află că scriu „SF” se gândesc că ceva nu este în regulă. Dar acest „fantastic” este exact câmpul semantic în care raportul realitate-ficţiune ia forma pe care o doreşte autorul. Poate că este de preferat ca limita la care se termină realitatea şi de la care începe ficţiunea să nu fie atât de precis stabilită, mai ales dacă abordezi teme ce ţin de evoluţia fiinţei umane, de proiectarea în viitor a interogaţiilor ontologice de astăzi. Oare nu tocmai SF-ul este domeniul deschis în totalitate viziunii, ori ce este un scriitor dacă nu un vizionar al unor realităţi mai mult sau mai puţin posibile? Tot ce scriem este ficţiune pentru că nu este realitatea însăşi, şi atunci ce e ficţiune reală şi ce e ficţiune fantastică? Am cam spulberat categoria de mai sus. Nu doresc să transform totul într-un sofism ieftin, dar la umbra „fantasticului” poţi lansa liniştit ipoteze din cele mai îndrăzneţe şi poţi surprinde fiinţa în cele mai ascunse ori improbabile forme de manifestare. Nu ştiu dacă v-am lămurit.

„Câmpiile albastre de sub orizont”, alintat CADSO, se vrea un proiect care să cuprindă cel puţin trei părţi. Ca să mai lămuresc puţin ce am spus mai sus, cartea vrea să fie istoria de acum a clădirii unui viitor mit, şi mi se pare că acest domeniu îmi este cel mai prielnic cadru pentru acţiunea romanului. Am mai scris „realist” un microroman, „Rochia de bal”, şi mai am în cap câteva romane „realiste”, dar încă aşteaptă o anume dispoziţie care vine însă doar atunci când vrea ea. Şi cred că aici voiam să ajung: foarte probabil că pentru cei care scriu important nu e romanul în sine, ci starea atinsă când scrii acel roman. Asta caută scriitorul, dacă scrii numai ca să te afli în treabă, ca să pari interesant sau ca să treci şiruri de cărţi în CV, nu cred că e sustenabil pe termen lung. Dar aceasta nu e decât o părere personală.

Transdisciplinar

Călin Gheorghe Traian Sămărghiţan s-a născut la Sibiu, în 23 aprilie 1969.
În 1992 a absolvit Facultatea de Teologie din Sibiu, în 2000 a obţinut titlul de doctor în teologie la facultatea din Cluj-Napoca. În 2001 a absolvit Facultatea de Litere din Sibiu.
În 1996 a beneficiat de o bursă de studii pentru doctorat, la College of the Ressurection, Mirfield, Universitatea Leeds, Anglia.
A fost diacon (1993-2001), preot militar (2001-2016), în prezent este preot paroh la Biserica „Sfinții Apostoli Petru şi Pavel” din Sibiu.
A fost redactor-şef al revistei „Gândirea”, serie nouă, între 1994 și 2004. A organizat seri literare şi tabere de poezie cu invitaţi scriitori din întreaga ţară. A publicat articole şi studii inter- şi transdisciplinare, critică literară, critică a criticii, cronică de carte, eseu, scenariu de film.
A publicat două volume de versuri, „Aşa cum este, nu este” (2002) şi „Fardad” (2009), un roman, „Câmpiile albastre de sub orizont” (2016), poezii şi proză scurtă în diverse reviste tipărite şi electronice.