Poeme despre oameni sub un anume timp

Nu stârniţi câinii (Editura Bifrost, București, 2024) este titlul celui de-al 41-lea volum de poeme al Victoriei Milescu. Un mesaj scurt şi îngrijorător repune în actualitate avertismentul pe care, nu demult, unul dintre marii gânditori ai filosofiei istoriei, Arnold J. Toynbee, îl adresase contemporanilor: „Istoria se află din nou în mişcare (History is on the move)”.

Desigur, autoarea îl readuce la zi (sic!) într-o modalitate care îi este proprie, apelând la înseşi ima­ginile realităţii ca atare: „Afară se moare/ eu scriu poezii/ se moare sub gloanțe, obuze/ eu scriu poezii/ cifrele morților urcă amețitor/ eu fredonez pe străzi un cântec romantic/ tu ești soldatul unei cauze pierdute/ pe un front nevăzut/ vor­bești o limbă necunoscută/ poate că nu ești ceea ce ești/ poate că mâine mă vei împușca/ la ordin ori din greșeală/ și totuși de ce în astă seară când/ colind străzile cu primejdii/ îmi este așa de dor/ de îm­brățișarea ta, ultima./…/ Afară se moare/…/ eu scriu poezii/ deschid fereastra/ sub trasoare, pe trotuare: bărbați, femei, copii” (O cauză pierdută).

Poemele denunţă autismul unei lumi incapabile să vadă şi, cu atât mai puţin, să conştientizeze că „timpul trage de timp/ trage la sorți cămașa zilei/ veacul nu mai are răbdare/ încurcă limbile, rasele,/ țările/ în tranșee,/…/ liber la moarte/ pe toate canalele/…/ final tragic, măreț, definitiv”. O devastatoare luciditate incriminează absenţa conştiinţei de sine a umanităţii din acest veac, o umanitate ce nu mai poate fi tratată la psihiatru, deşi maladia ei prezintă o simptomatologie alarmantă: „cultiv spaime şi bucurii/ moartea are Alzheimer/ în fiecare zi vine și mă roagă/ să o învăţ/ alfabetul vieţii/ Pentru a mai respira, a câștiga, a petrece”/…/ „dar să nu stârnim câinii/ în aerul clandestin, pe coridoarele capitonate/ cu eterice şoapte”.

Diagnoza momentului a fost deja formulată de unul dintre cei care au întemeiat bazele psihiatriei, doctorul Carl Gustav Jung. El a abordat fenomenul aşa-numitei conştiinţe de sine, subliniind că - pe scara evoluţiei umane - aceasta a apărut ca „o cucerire târzie./…/ Forma ei originară fiind o simplă conştiinţă de grup”. Tot el observase că în prezent „multe fiinţe sunt doar parţial conştiente;/…/ printre europenii foarte civilizaţi (accentua el) se-ntâlnesc mulţi subiecţi cu o conştiinţă de sine anormal de scăzută, care trăiesc mare parte din viaţă în mod inconştient” (v. Jung. C.G., 1991, „Ma vie. Souvenirs, rêves et pansées”, Gallimard, Folio, Paris: 225).

Jung limpezise fenomenul conştiinţei de sine când preciza că a fi om presupune „să percepi şi să recunoşti lumea exterioară şi pe tine însuţi în relaţiile cu această lume exterioară”. Adică să fii conştient, să ai în posesie ceea ce el numea o „conştiinţă individuală; adică o conştiinţă de sine” (Ibid., 225).

Discursul cărţii despre care vorbim afirmă acelaşi lucru, spunând chiar despre ce este şi trebuie să fie omul posedând o conştiinţă de sine raportată la timpurile de azi. Textele capătă astfel o dimensiune suprapersonală ce reclamă o urgenţă a trezirii conştiinţei de sine acolo unde se simte, din nefericire, tocmai absenţa ei. În tot mai puţin umana lume de astăzi, poemul vede (sic!) şi avertizează că „războiul îna­intează lent/ îşi face loc în creier, în inimă”. Şi remediile sunt clare: „...să nu stai și doar să cugeţi/ isprăveşte cu conciliatorismul,/ tolerismul,/ lipsismul de combativismul civilizator/ să iei atitudinea de coarne/ în faţa vieţii morţii/…/ să iei atitudine/ la timp, din timp împotriva timpului/…/ împotriva fricii, a plânsului ei/ intolerabil/ să-i convingi şi pe alţii de poziţia ta de forţă/ nu rezistenţa pasivă/.../ timpul ăsta viaţa vine, pleacă.../ viaţa, mereu pe drum cu moartea la purtător” (v. Să iei, Leviathan).

Şi sunt tot mai numeroase acele semne ce ne arată că, într-adevăr, istoria este din nou în mişcare. Dar şi că ea, istoria, aspiră să facă din nou ceea ce ştie cel mai bine: adică să se repete!!! Din toate mediile îşi fac apariţia ştiri şi imagini ce ilustrează fenomenele care, evident, repetă ceva ce a mai fost, dar care a căzut în uitare. Iată de pildă această nouă şi copleşitoare migraţie; un alt Völkerwanderung cum istoriile au mai cunoscut în vremuri imemoriale. Ceea ce trimite gândul la Ezra Pound, cel ce considera că „toate vârstele umanităţii (ne) sunt în mod fundamental contemporane” (All ages are contemporaneous). Şi se pare că poemele cărţii despre care încercăm să vorbim ştiu şi de aceea oferă imaginile de azi ale istoriilor ce se repetă: „...coloane de protestatari prinși/ între plăcile turnante ale istoriei/ îngeri și demoni, nici un Dumnezeu/ pământul se rotește înnebunit/ e ceva greșit în noi, cu noi/ e o confuzie desigur, damnatio memoriae/ a ieșit din mormânt/.../ întrebări și răspunsuri devorându-se reciproc/ suntem prea mulți, prea grei, toxici/…/ cineva fură viitorul promis/…/ pământul e un vapor eșuat/ urlete după gratii, strigăt în câmp deschis/ talazurile mării spălând țărmul până la destrămare/ bătrâni, adulți, copii în același vapor eșuat”.

Victoria Milescu pune în lumină realitatea agonică a lumii în care conştiinţa de sine pare că tinde din nou să se stingă, lăsând cale liberă Inumanului. O voinţă, un Eu plin de ură (le moi haïssable) au căpătat consistenţe de-ne-înţeles. Poate de aceea textele tind să fie o aproape mistică confesiune despre păcat şi păcate… Nu se mai ştie ale cui. Vinovăţiile, numeroase, sunt difuze şi contradictorii. Confesiunea acoperă întotdeauna o speranţă de mântuire. Dar cea căreia îi e adresată este chiar umanitatea contemporană căreia textele i se adresează sperând să trezească înţelegerea: „tu îmi salvezi erorile/ pentru ceva dincolo de înțelegere/…/ nimic n-am de câştigat, de pierdut/ cu mâna dreaptă prinsă în menghina/ unei coli de hârtie velină”.

Poemele Victoriei Milescu sunt rostiri ce răspund undeva foarte departe, poate chiar dincolo de literatură.