POEZIE: Costel Stancu

* * *
Arată-mă pe mine mie, Doamne,
să sfîrşesc rătăcirea! Fă-mă firimitură
de pîine muiată în vin,
să nu-mi mai pierd firea.
Ia-mă încet de unde
dulcea desfătare mă duce.
Beau şi rîd la masă cu semenii,
dar în suflet, mereu, îmi fac cruce.
E ziua judecăţii. Cuvîntul mă împinge,
cu aceeaşi putere, în sus şi în jos.
Oare nu el a încremenit apa
sub tălpile lui Hristos?
Arată-mă pe mine mie, Doamne,
cum vin înspre tine în genunchi
şi pe coate. De voi ajunge altundeva,
ochii mi-i scoate. Apoi înfăţişează-mă
pe mine mie, cel orb. Să mă recunosc
în celălalt şi să sorb
zeama din fructul uriaş
al grădinii. Ce altceva pot fi,
dacă nu păzitor al luminii? 

* * *

Îşi cheamă rana cuiul înapoi
s-o întregească iar. Marota
minciunii ridicată e la cer,
o cruce urcă singură golgota.

El nu se-arată ochiului, 
ci minţii
ce cu lumină vrea 
să se-mpresoare.
La fiecare poticnire-a lui
începe-un prunc să umble 
în picioare.

Că cina de pe urmă-i 
e priveghiul,
el a ştiut neîndoielnic, dară,
de-ar fi fugit de moarte 
rămîneam
cu toţii-n întunericul 
de-afară.

Şi ce-a luat cu sine-n ceruri fiul
celui ce e în toate, 
nu se vede?
- păcatul vechi, 
al cărui înţeles
în rotunjimea mărului 
se pierde.

* * *

S-au coclit întîi 
metalele rare,
a făcut floare vinul. 
Amară era
mierea minciunii pe degete,
şerpii şi-au vîndut
veninul
fără să pregete.

Auziseră oamenii 
că o să intre
răul în lume. Au sfinţit apa,
aerul, cerul, pămîntul.
Copiilor schimbaţi 
pe fereastră
le-au dat alte nume,
să poată trece urîtul.

La marginea cîmpului 
au ieşit
cu o cruce. Bărbaţii urmau
preoţii în tăcere,
femeile rămase acasă
aprindeau lumînări 
la răscruce
ca în noaptea de Înviere.

* * *

Mîinile mele sînt vii,
zadarnic le îngropaţi 
sub pămînt
- soarele se rostogoleşte 
întruna
ca oul de Paşti pe mormînt -

Duc pumnul cu zaruri 
la gură,
le-nghit, pe ce faţă-or cădea?
Mă ascund în clopotniţă, 
seara,
cum vinul în cel ce îl bea.