O biografie așteptată

Gabriela Gîrmacea a lansat recent a cincea carte din colecția despre Viața și Opera unei personalități din la Belle Epoque. Se presupunea că va fi vorba despre Ioan Slavici, care ar fi întregit un cvartet celebru. Însă autoarea l-a pus între parantezele așteptării pe ardeleanul din Șiria, socotind, pesemne, că e timpul unei „reparații”. Istoria literară îl nedreptățise prea multă vreme pe unchiașul sfătos.

Deși menționat în câteva dicționare, Petre Ispirescu nu avea o biografie! Carevasăzică, publicul larg știa despre el nepermis de puțin - bunăoară, că a cules folclor, îndeosebi basme, pe care le-a tipărit în niște culegeri.

Asemenea cărților dedicate de Gabriela Gîrmacea lui Eminescu, Caragiale, Creangă și Ciprian Porumbescu, această carte urmează tipicul informației minimale și de impact, al însoțirii textului sintetic de documente, de imagini, de informații referitoare la alte personalități din epocă, de jocuri didactice, de repere biobibliografice ori filmografice. Iată deci un (alt) volum cu ritm alert, foarte plăcut la citire şi la privire, dar și povestea unui destin (aproape) neverosimil. Să vii dintr-o mahala bucureșteană, din familia modestă a unui frizer; să ai doar patru clase primare, urmate cu dascăli de biserică, dar să vrei, cu tot dinadinsul, să înveți mai mult decât îți permit timpurile și condiția socială; să pleci din frizeria tatălui ca să înveți o altă meserie, epuizantă, de tipograf, doar de dragul literelor; să ajungi apoi director la Tipografia Statului, apreciat de personalități ale epocii (scriitori, folcloriști, gazetari, istorici) înseamnă mult peste înțelegerea unui tânăr de azi.

 Cartea Gabrielei Gîrmacea convinge ușor că Petre Ispirescu a fost un autodidact autentic. Și că îi datorăm cele mai frumoase basme românești - nu doar culese și tipărite, ci și stilizate până la apropierea de basmul cult. Contribuția lui la poezia acestor basme se simte din primele fraze. Limbajul șlefuit, retorismul, intervențiile aforistice, descrierile plastice ale grădinilor de la palatele împăraților din Prâslea cel voinic, Lupul cel năzdrăvan, Voinicul cel cu cartea în mână născut, Făt-Frumos cu părul de aur, Ileana Sâmziana etc. (autoarea acordă un capitol acestor grădini), alternanța stilurilor (de la cel indirect, al relatării obiective, la cel familiar-intempestiv al lui Creangă, al cărui narator caută cu tot dinadinsul întâlnirea cu cititorul), atribuirea unor sentimente din profunzimea analizei psihologice nu doar protagoniștilor cu fizionomie umană, ci și necuvântătoarelor antropomorfizate confirmă că Petre Ispirescu a îmbunătățit considerabil un material amorf.

Ispirescu a înțeles rolul formativ al basmului, pentru că el însuși credea în esențele lui moralizatoare. Crescuse în spiritul valorilor morale și suferea de-adevăratelea (v. fragmentele din jurnal!) când se izbea de minciună sau de fraudă. Era deci un om fraged la cuget, cu un talent literar nativ, cu o forță de muncă uluitoare și extrem de modest. Nu îndrăznea să își arate propriile scrieri celor în măsură să le judece valoarea, darămite să și le tipărească.

Modul cum autoarea a organizat materialul, textele ludice din jocurile copiilor de altădată, informațiile despre munca rudimentară de tipograf de secol XIX, analiza unor texte din capitolul Lumea basmelor (câți cititori vor fi avut revelații semantice despre șaua din Eu încălecai pe-o șa... ori despre adverbul așa din Și eu v-am spus povestea așa?), sfaturile lui Ispirescu (despre onestitate, toleranță, binefacerile lecturii sau despre respectarea cuvântului dat) adresate copiilor sunt câteva mize ale acestei cărți, menite să îl readucă pe unchiașul sfătos în atenția cititorilor de acum.