Victimele datoriei

Mărturisesc: când am intrat în Sala Atelier a Teatrului Mic, la spectacolul cu „Victimele datoriei”, de Eugen Ionescu, și am văzut că decorul constă din două scaune, am oftat interior și m-am consolat că urmează să văd încă o reprezentație de teatru minimalist.

Mă înșelam! În primul rând, cadrele în care erau așezate scaunele și cărora nu le acordasem atenție sunt mobile și „dansul” lor de-a latul scenei face parte din spectacol, joacă un rol care definește și subliniază replicile și acțiunea.

În al doilea rând, mișcarea lor și cea a actorilor au în spate proiecții de imagini generice care și ele sunt parte integrantă a montării, oferind fundaluri mai grăitoare decât un decor clasic.

În al treilea rând, dacă în prima parte a spectacolului scaunele sunt doar scaune, depășește orice imaginație ceea ce reușește regizoarea Nona Ciobanu să-i pună pe actori să facă, pe măsură ce textul și acțiunea avansează, cu două banale scaune. E ca un joc de Lego cu doar două piese, cu care interpreții interacționează de-a dreptul amețitor - și, pe alocuri, frizând sporturile extreme!

Toate acestea, să ne înțelegem, nu sunt găselnițe de formă, ci țin chiar de conți­nu­tul și de mesajele piesei. Scenografia, proiecțiile video, designul luminilor și universul sonor sunt create de Peter Košir și de regizoare.

E corect spus „universul sonor”, pentru că nu e vorba doar de muzică - minunată, de altfel - ci și de alte sunete. Într-o lungă secvență se aude un ticăit monoton, care marchează tensiunea scenei.

Întrebarea cu care mergi la o montare Eugen Ionescu este dacă acesta mai e azi interesant. Când a scris piesa, în urmă cu trei sferturi de veac, teatrul absurd, al cărui părinte este, era ceva nou și bulversant. Nu s-a „fumat” oare între timp?

Nici pe departe! Eugen Ionescu e mai actual ca oricând, într-o lume care face severă concurență teatrului și literaturii în materie de absurd...

În plus, avem aici cea mai autobiografică piesă a lui, în care subiectul este căutarea de sine. De altfel, dramaturgul a spus-o explicit: „Mi-am proiectat pe scenă îndoielile, neliniștile profunde, mi-am încarnat antagonismele, mi-am smuls măruntaiele”. Asta după ce singurul român care avea să devină membru titular al Academiei Franceze fusese catalogat public drept „șarlatan” și „pehlivan mărunt”...

Actorii Vitalie Bantaș, Simona Mihăescu, Bogdan Talașman și Ionuț Vișan - îmi cântăresc bine cuvintele - sunt de-a dreptul excepționali, primii trei practic în roluri multiple. Chiar și Manuela Hărăbor, care are doar două replici, plus o prezență scenică mută și aproape imobilă, e foarte bine în acest rol. Performanțele actoricești sunt cu atât mai remarcabile cu cât sunt obținute pe un text greu și profund, iar punerea în scenă alternează discuțiile filozofic-artistice purtate ca în transă cu izbucniri de energie uneori de-a dreptul isterice, plus probe de acrobație!

În acest univers halucinant, în care, cum spune un personaj, „tragicul devine comic și comicul devine tragic”, cad formidabil câteva momente care te fac să râzi cu lacrimi. Iată unul - și e singurul spolier pe care-l comit: pe la începutul piesei, Polițistul îi cere gazdei, Madeleine, o cafea; pe urmă uită toți de ea, până spre sfârșit, când i-o cere din nou; Madeleine dispare și, în timp ce restul personajelor se agită și vociferează, aduce tăcută două căni, pe care le lasă jos; pe urmă alte șase căni; pe urmă alte patru și așa mai departe, totul pe muțește, până când se face un munte de căni!; și atunci, pe o pauză a celorlalți, spune: „Am adus cafeaua. E ceai”.

Am lăsat-o la urmă, pour la bonne bouche, pe Nona Ciobanu, cu care Ziarul Lumina a realizat nu de mult un interviu. Nona Ciobanu poate să facă orice, la un înalt nivel, având toate calitățile unui mare regizor - în primul rând imaginație creativă. Inclusiv pe un text dificil al lui Eugen Ionescu, ca acesta. Al cărui final, din doar două cuvinte, repetate ritualic, e înfricoșător...