POEZIE: Ștefan Zară

Scriitorul de umbre

Scriu cu umbra luminii Tale, Doamne,
Înmuind penița în raza tăinuită
Înlăuntrul inimii din valea uitării.
Fiecare cuvânt e o umbră
A Cuvântului ceresc,
Lucindă pe pergamentul ochilor închiși.
Am învățat să scriu în întuneric,
Să las penița să fie ghidată
De aripile luminânde-n zări.
Scriitorul de umbre sunt, Doamne,
Cel care prinde în harfa slovelor
Strigătul nerostit al numelui Tău.
Știu că scrierea mea e doar umbra
Scrisului Tău pe cerul din mine.
Lasă-mă să rămân scriitorul 
umbrelor Tale,
Să cuprind în versuri pieritoare
Umbra Cuvântului nepieritor,
Oglindită în izvorul de lacrimi 
curate.

Privirea lui Orfeu

Nu cântul mă coboară în Hades,
Nici poezia,
Ci tăcerea ta, Euridice.
Tăcerea ta mă cheamă
Să cobor în uitare,
În întunericul adâncului,
În neprivire.

Cobor cu lira-mi fermecată,
Cu strune din lacrimi uscate,
Cântând nu pentru Hades, 
ci pentru urechile-ţi
De moarte astupate.
– Să nu întorci privirea către Ea,
Să nu te uiţi înapoi,
Să nu-i vezi chipul,
Să urci către Lumină,
Printre cerberi şi umbre!

– Dar cum să am eu credinţa
În paşii surzi, în tăcerea morţii,
În întunericul dindărăt,
În lumina dinainte?

Mi-am întors privirea,
Şi eu precum femeia lui Lot,
Privind Sodoma arsă.
M-am întors,
Căutând privirea, neprivirea,
Întunericul, lumina...

Înţepenit aici, la gura peşterii,
Stau, privind înapoi, 
mereu înapoi,
Spre chipul care se destramă
În sarea lacrimilor mele.
Am devenit cântec fără sunete,
Liră fără strune,
Poet fără cuvinte.

Tălmăcitorul tăcerii

Am învăţat să traduc din limba 
tăcerii Tale,
Să transcriu cu litere mici 
şi pieritoare
Cuvintele ce nu se aud decât 
în umbra adâncă.
Am priceput cu greu sintaxa 
spaţiilor albe
Dintre slovele scrise cu cerneală.
Fiecare pauză dintre cuvinte
Este o propoziţie întreagă în 
limba-Ţi tăcută.
Fiecare suspin al inimii care 
Te caută
E un capitol întreg în Cartea 
cerească.
Cu degetu-mi înmuiat în lacrimi
Scriu scholii pe marginea 
tălmăcirii tăcerii:
„Aici Domnul a şoptit fără glas”;
„Aici S-a odihnit întru mine cu 
zâmbetul Său”.
E mai greu însă să redau 
în limba cerească,
Să traduc vuietul lumii în linişte,
Să prefac zarva gândurilor 
în rugă curată,
Să fac din urletul meu o tăcere,
Apoi să învăţ să citesc şi în mine
Manuscrisul tăcerilor Tale.
Să-mi fiu eu mie însumi
Dicţionarul cuvintelor ce nu 
pot fi rostite.

Alfabetul tainic

Încerc să descifrez alfabetul tainic al cerului
Cu care îngerul Tău tot scrie pe 
inima mea,
Să cuprind cu mintea-mi versurile scrise cu fum de tămâie
Pe apele lacrimilor ochilor 
închişi de demult.
Învăţ să citesc în limba îngerilor Tăi, Doamne.
Fiecare literă e o scânteie divină,
Topind în mine plumbul 
omeneştilor gânduri.
Îngerul Tău îmi ghidează privirea
Pe pergamentul ceresc al iubirii,
Unde scrisul Tău de foc şi lumină
Îmi desluşeşte noima uitat-a 
citirii.
Lasă-mă, Doamne, să rămân 
ucenicul neştiut
Al acestui alfabet sfânt şi ceresc,
Să învăţ să citesc şi în mine
Scrisoarea Ta de iubire vădită.

Întâlnirea

Am întâlnit odată un orb
Care citea versuri în vânt,
Şi scria tot pe valuri,
Sorbind slove
Din izvoarele vii.
Înălţa cuvinte spre nori,
Îndemnându-le să zboare
Printre aripi de îngeri,
Tremurând de teama căderii.
Nu avea carte în mâini,
Ci citea din palma sa sfântă,
Din amintirea Cuvântului,
Întruchipat în inima sa,
În Cetatea Cărţii din suflet.
Când l-am întrebat unde învăţase
Să citească fără să vadă,
Mi-a arătat o rană arzândă
În palma lui dreaptă,
Câteodată şi-n stânga.
„Aici mi-a scris Îngerul
Cu sabie de foc
Tot ce trebuie să ştiu
Despre Cuvântul
Care nu se rosteşte,
Dar nici că se scrie
În cărţi, ci pe aripi,
În văzduh şi în minte”.

Roua cuvântului

Am încercat să jupoi cuvintele
De pielea lor moartă,
Să le spăl în roua dimineţii,
Culeasă în rugă
De mâini de fecioare,
Să le pomăduiesc,
Cu mir de lumină,
Să le-ndulcesc
Cu Cuvântul de Sus.
Am încercat să aşez cuvintele,
Înrourate,
Medicamente de suflet.
Nu eu prin vorbe uitate,
Ci îngeri să chem
Să vestească
Taina cea plină de sens:
Cuvântu’i tăcere,
Tăcerea’i Cuvânt.

Vederea

Nu eram sub smochin, Doamne,
Dar tot m-ai văzut.
M-ai găsit, chiar
Ascuns fiind sub aripa
Îngerului obosit
De-atâta v-aţi ascunselea.
Mă ascundeam acolo
Nu de Tine, ci de mine.
Stăteam şi scriam
Cu pana de înger,
Sub aripa lui.
Fereşte-mă, Doamne,
De vise, vedenii, vederi,
De nespus!
Ascuns scriam
Nu de frica de moarte,
Ci de spaima de viaţă.
Iar ce scriam, începuturi 
de versuri,
Se ştergea la tremurul aripii.
„Pentru că ţi-am zis că te-am 
văzut,
Sub aripa îngerului, crezi?”.
De acum, cuprinzând slovele
Ca-ntr-un năvod,
Printre apele învolburate
Ale lumii,
Vei vedea Nevăzutul.