Din tăcere în cântec

Nicolae Crepcia este un alpinist liric prin excelență. Ne bucură sufletele cu noul său volum de poezii Lacul cu o singură lebădă, publicat la Editura CronoLogia din Sibiu în 2026. Poetul practică un urcuș în poem: mi-am confecționat aripi de ninsoare/ și plutesc ca un fulg/ prin fără timpul/ devenit sărbătoare, într-un efort ascensional de plămădire a poemului și de evadare deopotrivă de sub povara solitudinii, printr-un exercițiu de plăsmuire hiperboreean: numai țipătul nestăpânit/ al poemului/ care vrea să se nască o sfâșie, iar camuflajul ales pentru a se refugia este sub mantia unui firesc al nocturnului: noaptea se mulează/ pe singurătatea mea/ ca o armură/ pe trupul unui războinic, dar care nu poate poseda pentru că e învinsă mereu de forța mântuitoare a luminii: văd lumina ieșind/ și se face poem... până la iubire. Este o hemografie a (trans)lucidului (senti)mental. Întâlnim o organicitate discretă a unei poezii de ținută intelectuală, cu infuzii puternice de emoții, frământări și sentințe de mare profunzime, în reverberațiile tămăduitoare ale tăcerii.

Concertul oximoronic de mare finețe stilistică tu nu poți auzi cântecul/ care singur se compune/ din propria-i rană este sugestiv pentru sentințele cu mesaj adânc pe care poetul le țese în poezie. Fără antagonism nu există armonie estetică. Ca să descoperi cântecul rănii e nevoie însă de o trăire lirică și de sublim (est)etic: defectele sunt sursa de inspirație/ rezerva de durere. Este promisiunea izbânzii, când rana se face cântec, dar numai printr-un efort personal de distilare de sens, deoarece există chiar o nevoie de descarcerare a luminii, care începe întotdeauna/ de la primul poem. Poeziile sunt sublimate până când se desăvârșesc și printr-o implozie lirică: poezia a extras ultimul țipăt de lumină, iar efectul taumaturgic al sublimului se regăsește în ultima dimensiune/ a tăcerii.

Nostalgiile și emoțiile adânci sunt gravate pe lacrima poeziei, printr-un exercițiu de suplețe artistică, de filtrare prin absidele poetice a luminii interioare: la fel și nouă/ istoviții de spaimă/ ne-ar fi atât de ușor/ să intrăm pe ușa luminii/ în poezie/ ca să ne vindecăm/ de urât. Așadar, o invitație la tămăduire lirică. O dominantă topofilică devine arc voltaic de nădăjduire atemporală: pe malul Crișului Alb/ închid ochii/ să ascult vuietul timpului... închid ochii/ să cuprind între aripi/ silueta rănită a timpului sau un îndemn christic înspre credință, prin miracol: ia-ți poezia ta și umblă.

Meditația gravă și introspecția aduc din fântânile abisale un nebănuit fluidal, poemul: sunt hiperboreean,/ sunt astăzi ultima versiune/ a aceluia care m-a visat. Dinamicitatea poemelor este expresia manifestării unui excurs al emoțiilor până în străfundurile ființei, de unde, ca din adâncuri mari blagiene, vine lumina.

Meditativ, reflexiv, discret și sensibil, creator înzestrat de metafore și un scriitor prolific, Nicolae Crepcia, haijinul din Brotuna, cum l-am numit odată, este un poet original și discret, care trăiește și respiră prin poezie. Să privim printr-un hublou retrospectiv scrierile recente: poemele au mireasmă orfică, cizelate până la a fi bijuterii lirice: când plouă/ aerul miroase-a Dumnezeu/ ca la-nceputul lumii (din volumul Uitat în țipăt, 2020). Prin poeme-haiku poetul sapă fântâni lirice în inima cuvântului, adevărate tornade semantice miniaturale: în podul casei -/ în fluierul prăfuit/ mai cântă carii (Pe corn de inorog, 2021). A locui în poem este o asumare de înaltă ținută. Poetul are intuiția prilejului, acel kairos. Este o sondare într-un teritoriu nebănuit al abisurilor interioare, o altfel de scufundare, acolo unde se află Poemul în toată măreția sa: am visat Poemul acela înfiorător de frumos (Exerciții de purificare, 2021). Poetul așteaptă cu emoție nașterea poemului, așa cum la Blaga „pomii simt naștere de muguri” și până atunci tund via/ îmi verific cardul de pensie/ și poate voi cumpăra o bicicletă/ cu care să-l plimb prin lume. Tăcerea, lacrima, piatra, lumina, roua sunt chei de dezlegare a travaliului poetic, de căutare a sensului suferinței și dezpământenire a poemului, traversarea orfică a vieții, ieșirea din captivitatea umbrei, a timpului și izbăvirea prin lumină: după ce mă voi fi scuturat/ de toate poverile/ să pot veni la tine Doamne/ cântând (Suflet pictat pe o lacrimă, 2021). Poeziile se constituie într-o confesiune artă-poetică, metaforele fiind lumina prin care se definește starea eului liric: poetul vine/ dintr-o anume perspectivă/ și aruncă în termopanele nepăsării/ ca pe-un cocktail Molotov/ cuvântul aprins. Poetul și poezia sunt un singur strigăt: prezenţa mea în viaţă/ o justifică/ poezia (Poeme resuscitate, 2022). Bucuria este îngemănată cu suferința într-un univers liric revelatoriu: Și mi-e dor îți strig mi-e dor/ Iubito de amândoi. [...] în absența ta/ cerul e mai lăsat cu o aripă/ noaptea e mai aproape cu o spaimă. Alteori emoția este sublimată într-un poem minimal: Câmp de păpădii// Parcă toate stelele cerului/ s-au strămutat să lumineze/ în iarbă (Nu-mi spune că nu plângi, 2023). Un poem haiku din subteranul afectiv este și o lucarnă neasemuită: noapte de april - luna prinde rădăcini/ într-o băltoacă (Pasărea nopții, haiku, 2023). În volumul Nicio arcă nu-i pregătită (2025) timpul și tăcerea, lucrurile simple și misterul sunt motive lirice prezente, dar care țintesc rostul poeziei, acela de a fi foc de veghe în lume: poemul nu trebuie să explice/ poemul trebuie să arate cu degetul/ să se revolte/ și să amenințe.

Poezia la Nicolae Crepcia e strigăt în spirală, e țipăt, cărare prin ninsoare. Poemele au o muzicalitate deosebită, tandrețe, fiind șlefuite de un poet dăruit cu har. Daniel Dragomirescu declara în antologia Exerciții de purificare, pe care a prefațat-o, că în poezii se regăsește „cea mai elocventă și plastică imagine a metapoeziei”.