Proximități şi mărturisiri de Ioan Pintea

A rupe legătura cu timpul nu e totuna cu a rupe legătura cu Timpul. Diaristica şi memorialistica, genuri de frontieră, sunt lucrări de reconstituire a memoriei, de reînțe­legere a faptelor, de filtrare a amintirilor. Oamenii rememorează exis­tența, se resimt prin amintirea acelui odată readus în prezent prin forța rațiunii şi afectivității rechemate. Dacă Jurnalul e o invocare a vieții sub clopotul de sticlă al istoriei, Proximitățile sunt evocarea locurilor şi oamenilor celebrați de autor cu sfințenie. Voit lăsat la voia Timpului, volumul părintelui Ioan Pintea oscilează între jurnal universal şi pomelnic literar, fără a spiritualiza evenimentele relatate, ele însele fiind rupte dintr-un Rai personal în care timpul este abolit şi cititorul lecturează direct în grădina Domnului. De aceea, proximitatea este în prim-plan cu a fi contemporan cu cei care ne modelează, iar în plan unic cu a fi contemporan cu cititorul dintotdeauna.

Bizareria cu care ni se înfățişează acest proiect literar memorialistic este aşadar o operă supusă patinei timpului. Cu riscul de a repeta acest substantiv ce denumeşte trecerea, de origine latină şi răspândit în mai toate limbile europene pe acelaşi palier: tempus (lat), temps (fr), time (en), tijd (nl), tiempo (es), tempo (it), observăm în Proximități o renun­țare totală la el, voită, cu discernământul de a nu se cantona în atunci şi cu dezideratul de a face un prezent etern din lecturarea lui. Proxi­mitățile sunt pasul ucenicului pe lângă pasul mentorului, un mers care vrea să prindă din urmă, să nu lase să plece umbra omului dintâi, surprins ca model, pe Pământ. Cu siguranță vremurile tulburi au cernut evenimente, au provocat situații și poate nu de puține ori au salvat vieți, au interogat păreri şi au consemnat idei de neuitat. Un jurnal e un apărător şi deopotrivă un duşman. Un apărător al trecutului şi un duşman al prezentului în care commedia dell’arte joacă nostalgia după un paradise lost al lui John Milton sau cheamă uimirea în stilul lui Blake.

Cărțile ne citesc pe noi în egală măsură, aprinzând becuri în cotloane pe care le credeam demult în­chise. A doua ediție a cărții Proxi­mități şi mărturisiri. Jurnal, apărută la Editura Polirom, revăzută şi adăugită, într-un 2025 palpitant editorial, într-o nişă literară, apare ca o înviere a spiritului steinhardian la 27 de ani de la plecarea monahului, eseistului şi criticului literar. Ce are a face moştenirea unei lumi pierdute, chiar dacă bogate, ruşinos şi de neiertat de facil uitate în negura vremurilor bulversante ale sec. al XX-lea, o lume care totuşi nu s-a vrut pierdută de sine, ci reînviată, căci literatura e o credincioasă reciclare a umanității, iar biblioteca e un loc de purificare a sufletului unde citeşti pentru a fi izbăvit de patima neştiinței, neputinței de a cunoaşte, nepăsării de a aprecia şi trăi pe celălalt prin prisma lui? A scrie jurnal e, aşadar, a te da jos de pe cruce pentru a te revedea tot acolo, în timp ce îți cauți rănile şi le simți, aici şi acolo, ezitând între Hristos şi Sfântul Toma, între răstignire ca sacrificiu şi recunoaşterea ei ca străin ție însuți.

Poziționarea monahului Steinhardt în ortodoxie nu e un proces încheiat. Prin Jurnalul său, el cunoaşte un val de actualizare şi perpetuare grație editorilor săi, iar viața care i se garantează prin Pro­xi­mități este nu doar o îmbrățişare de rămas-bun, ci şi o promisiune de veci, de a fi acolo, printre paginile poetului, precum Hristos înviat prin ortodoxie. Viața e în altă parte, ne avertizează kunderian autorul, nu e în prezent, e în trecutul ce se adaugă prezentului, cu iluzia atotcunoaşterii şi nostalgia învingătorului: „A murit Monica Lovinecu. O pomenesc la Liturghie şi, sub părul din Grădina Casei parohiale rememorez clipele trecute... (...) înainte cu zece zile de trecerea la cele veşnice a doamnei Monica i s-a citit, de către Doina Jela, un fragment din cartea mea Jurnal discontinuu cu N. Steinhardt” (p. 83). A fi contemporan cu Hristos nu apare drept fapt realizabil în proximitatea localului şi universalului, a petrecerii timpului în compania şi absența sa, a dobândirii unei noi vieți în interiorul şi exteriorul minții prin consemnare şi analiză, prin curgerea vechiului în nou, repetitiv, până la formula concretă a unei contem­poraneități perpetue. Chiar şi aşa, ce îmi spun mie Proximitățile, cititor al sec. XXI, împărțit între o bibliotecă digitală şi genres fluide şi experimentale? Că a scrie jurnal e o salvare a spiritului unei epoci, fie ea de anii ‘50 sau ‘80 sau că e un exer­cițiu permanent de contemplare? Jurnalul fericirii e un pretext la chemarea harului, e mirarea de a descoperi frângerea lui Hristos. Între paginile aşternute în zorii anilor ‘60 şi paginile zămislite în crepusculul anilor ‘80 sau ivirea anilor ‘90 se găseşte o simbioză genera­țională, un fel de alfabet al începuturilor prin care ambii autori devin contemporani grație formulei literare. „Tinerețile” le devin, aşadar, comparabile. Ioan Pintea alege să devină contemporan cu Nicolae Steinhardt prin „îmbătrânirea” sa literară înainte de vreme. Un optzecist întârziat, cum se defineşte adesea, Ioan Pintea se consideră fără îndoială „botezat” de naşul său Nicolae Steinhardt întru credincioşia literaturii.

Nu puține vor fi discutat împreună în sălbăticia pastorală a Rohiei, despre globalitatea literaturii şi implicit nemurirea ei, pomenindu-i pe scriitorii universali, pe trubaduri sau damnați, pe salvații sau înco­ronații lumii harului scriitoricesc, căci a scrie e a sluji dincolo de perdeaua lumii care protejează lucrurile comune. A evoca este acțiunea principală desfăşurată de Ioan Pintea în magistralul său jurnal pentru că înseamnă a reda oamenilor şi locurilor, omnibus et omnia locis, strălucirea originară a primei vederi, acea dragoste cu care Creatorul i-a menit, oameni şi locuri, să fie spre folosul şi placul inimii celorlalți. „Intenția lui Steinhardt este aceea de a ne convinge că trăim în Casa lui Dumnezeu, că viețuim într-un Univers creat de El, controlat de El şi, la sfârşitul istoriei, preschimbat, înnoit de El” (p. 207). Câteodată ai impresia că eşti un voleur prin lectura Proximităților. Te furişezi printre rândurile scriitorului pentru a-i spiona taina, nu ai încredere în ea, cauți circum­stanțe atenuante pentru a explica logic de ce-ul îndoielii. Pe deasupra, ți se pare oarecum neverosimil că te afli în fața unei taine, chiar dacă o reduci la dorința unui muribund transmisă unui ucenic. Să fie asta totul, înțelepciunea supremă a trecerii şi dăruirii a ce a mai rămas timpului? Totuşi, pentru Ioan Pintea, jurnalul proximităților sale sufleteşti şi al mărturisirilor de cre­dință este un document hartă a spiritului, o apartenență culturală, o continuitate a unei tradiții. „Lângă mormânt îi şoptesc Părintelui că Jurnalul fericirii a fost tradus în limba engleză, că a fost lansat la New York şi la Londra. (...) Avem de-a face cu cineva ale cărui imagi­nație şi intelect au fost hrănite de marile curente ale gândirii şi crea­tivității europene formate de-a lungul mai multor secole. În sfârşit, avem pe cineva care reuşeşte, de fapt, să facă ortodoxia să pară cu totul integrată în curentul culturii europene...” (p. 379).