Ștefan Mitroi: „Om de pământ”, fragilitatea ca destin

Titlul noii cărți a lui Ștefan Mitroi - „Om de pământ”, Editura Junimea, Iași, 2026 - o înscrie firesc în paradigma unei creații consolidate prin volumele de poezie și proză ale autorului, marcate de o profundă ancorare în exis­tența cotidiană și în condiția umană esențială. Sintagma „om de pământ” trimite, simbolic, la dubla natură a ființei: fragilă și efemeră, dar, în același timp, profund legată de rădăcini, de origine și de ciclicitatea vieții.

În continuarea scrierilor anterioare, Ștefan Mitroi cultivă o literatură a simplității aparente, în care gesturile mici și experiențele comune capătă valențe universale. Prin acest titlu, autorul sugerează nu doar apartenența la materia primordială, ci și o meditație asupra identității, a trecerii timpului și a relației dintre om și lume.

Volumul aprofundează ceea ce anunță prin titlu, temele deja consacrate în opera sa: singurătatea, memoria, iubirea, fragilitatea exis­tenței..., și, dincolo de acestea, trasează o ontologie a fragilității lumii rurale, în primul rând, pe care o transformă în metafizică.

Poezia cu care se deschide volumul, amintind, mutatis mutandis, prin titlu („Nenăscut”), de increatul barbian, poate fi citită ca o artă poetică - surprinzând relația de interde­pendență dintre omul creator și obârșiile sale -, iar fațetele acestui crez se nuanțează, în continuare, progresiv, prin dezvăluirea tensiunii dintre poten­țialitatea originară și actul creator, cartea ilustrând, în consecință, o poetică a devenirii însoțite de fragilitate.

Și aici, fiecare poezie este un fragment de confesiune, în care vocea lirică dezvăluie, ca de fiecare dată în cărțile lui Ștefan Mitroi, o viziune aparte asupra lumii, în configurarea căreia un rol esențial îl are memoria afectivă, care transformă experiența cotidiană în meditație asupra condiției umane, prin imagini și expresii ce amintesc adesea, ca în majoritatea cărților scriitorului - mai ales de proză -, de realismul magic. Astfel, poezii precum „Oameni fericiți”; „În sus”; „O rudă îndepărtată”; „Cana cu apă”; „Casa călăului” sunt doar câteva exemple relevante în această direcție, fiindcă în scrierile din volumul de față, cu o tentă anecdotică, de pildă, Dumnezeu locuiește în podul unei case, de unde, după ce primește o cană cu apă de la gazdă, dă drumul ploilor, oprind seceta pentru toată vara, în timp ce căutându-și fără succes „un loc în care/ să pună capul peste noapte”, omul, derutat de propriul destin, nimerește sau este acceptat doar la „casa călăului”, iar un mort dintre cei aflați într-un vapor ce plutise în derivă multă vreme, când sunt aruncați în groapă, îi anunță cu bucurie pe ceilalți: „Pământ!/ Fraților, suntem salvați!” („La țărm”) ...

Între poeziile din volum și cele câteva fragmente în proză care îl întretaie, încărcate de același lirism, nu este deosebire de substanță, ci doar de construcție a textelor și, adesea, de univers referențial: în poezie, lumea rurală, a originilor, în proze, uneori, orașul - locul unde omul a încercat să-și înfigă rădăcinile, fără însă a reuși să-și depășească dezrădăcinarea, devenită una dintre traumele sale fundamentale, alături de pierderea părinților și a copilăriei. De aceea, poate, unele poezii cuprind tentative de redefinire a realității: „Amiaza/ e o dimineață/ în floarea vârstei./ Seara,/ aceeași dimineață/ îmbrăcată în haine de văduvă”; „Ninsorile sunt dovada/ cea mai convingătoare/ că Dumnezeu/ nu are niciodată/ gânduri negre”, „Albul e haina/ pe care o poartă frigul/ atunci când se hotărăște să iasă pe afară”..., în registre imagistice diferite. Cu asemenea capacitate de a reinventa lumea, „de-a-ndoaselea”, în cartea lui Ștefan Mitroi, spre exemplu, păsările râd, „În timp ce furtuna se preface/ că le izbește de cer”, Moș Nicolae pare că nu înțelege că, în pofida vârstei și a dimensiunii încălțărilor, sufletul de copil al maturului visează încă daruri, făcând posibilă „tristețea unei bucurii”, iar ipoteza situării lui Dumnezeu în pământ, nu în cer, justifică și originea sacră a grâului, care ar fi crescut din gândurile divinului...

Dorul neostoit de lumea de altădată, de părinți în primul rând, caută drumuri sau forme de salvare, de regăsire, de anulare a distanței, iar amintirile sunt singurul loc în care cei pierduți pot fi reîntâlniți. Asemenea miză explică și conținutul unei alte mărturisiri reflexive: „Singurul lucru la care mă pricep/ este să nu termin niciodată/ ce-am început”.

O teribilă durere generată de pierderea trecutului și potențată de iminența pierderii și a ceea ce a mai rămas răzbate din toate versurile lui Ștefan Mitroi, constituind fundamentul unei viziuni lirice marcate de precaritatea ființei.

Destinul („Între linii”), ciclicitatea lumii, a vieții („Ziua aceasta”), moartea („Nicio moarte”), timpul („În cădere”), sacrificiul pentru omenire („Ultimul”), un mod special de a se apropia devreme de înțelegerea lumii, grație unei imaginații fertile, cu accente onirice, configurează universul liric al volumului, unde realul este permanent transfigurat, ca în versurile: „Înghețase până și timpul de la gerul/ ce fusese peste zi/ (...)/ Eu tocmai asta îmi doream,/ să-mi intre ciobul unui cântec de cocoș în sânge/ și apoi să-mi ajungă la inimă”; „Vino să-ți scot cioburile din picioare,/ îmi striga mama din pragul casei, cu mâna/ încleștată pe acul ce mă lăsase de atâtea ori/ să trec prin urechile lui dinspre copilăria mea/ spre copilăria tatei, apoi spre copilăria bunicului, / până dădeam de câte un război”.

Pe lângă temele consacrate, poetul aduce și altele, insolite: necesitatea vitală a salvării sinelui de sine („Chirurgie”), existența unei ierarhizări divine („O zi în plus”), luciditatea morții („O amânare a trezirii”), fluctuațiile credinței („Aeroplanul”), comuniunea (și comunicarea) permanentă cu apropiații plecați în altă lume („Trezirea din moarte”, „Mâini de fum”), dorința schimbării cronologiei: moarte și apoi viață („Dacă mă nășteam”), copilăria lui Dumnezeu („De-a v-ați ascunselea”), moartea ca alter ego al vieții („Cu încetinitorul”), crucile din cimitir - „antenele prin care morții/ vorbesc cu Dumnezeu” („Morminte râzând”), reflectarea în sine a tuturor oamenilor întâlniți în viață („Toți oamenii”)...

Perspectiva surprinzătoare asupra vieții generează un nou „Decalog” („Închide cartea/ Închide ușa/ Închide fereastra/ Închide-ți gândurile/ Închide-ți sufletul/ Închide gura/ Închide lumina/ Închide-ți tăcerile/ Închide ochii/ Închide mormântul”), configurând o poetică a închiderii, a izolării și/ sau a renunțării, în care gesturile succesive de retragere anulează progresiv raportul cu lumea și cu sinele, adică o retragere din lume până la limita ontologică, însă în ceea ce-l privește pe atât de îndrăgostitul de viață Ștefan Mitroi, este vorba, desigur, doar de un exercițiu imaginar, de ordin speculativ, care testează posibilitatea anulării, fără a o valida existențial.

După acest periplu printre amintirile despre viață, moarte, visuri etc., nostalgia, tristețea nu doar că persistă, ba chiar se accentuează, iar o dovadă în această privință este dorul care, fără a deveni un laitmotiv, este amintit de câteva ori spre finalul volumului, când, de asemenea, iubirea, ca un refugiu fragil totuși, este prezentă în versuri, ca o posibilă contrapondere la procesul continuu al destrămării („Doruri”, „Întoarceri”, „Nuntă”), fiindcă do­rința cea mai însemnată a poetului, exprimată peste tot în carte și, explicit, în ultimul vers, este „să învingă moartea!”

În concluzie, discursul liric mitroian articulează o poetică a fragilității, în care memoria, iubirea și imaginația funcționează ca tentative de depășire a unei condiții marcate de pierdere și de inevitabilitatea dispariției.