Faţă către chip în opera Magdei Isanos

Există poeţi. Şi modul în care opera acestora poate intra într-o dezbatere cu societatea din care provin a fost ­dintotdeauna o provocare menită a ridica nivelul ambilor actanţi. Atunci când se întâmplă ca autorul să se stingă, indiferent din ce motiv, la o vârstă tânără, versurile sale capătă un interes ce gravitează în jurul acestei taine. Literatura română a cunoscut nu puţini autori dornici să-și împlinească repede nunta în cer. Vasile Cârlova, Iulia Hasdeu, Ştefan Petică, Nicolae Labiș, Constantin Toneganu, Daniel Turcea, Doina Caurea, sunt câteva nume aflate pe simezele unei expoziţii vernisate prematur.

Acestora li se poate adăuga și Magda Isanos, autor intens readus în discuţie de noile generaţii de cititori şi de la a cărei naştere s-au împlinit anul acesta 110 ani. Crescută în familia unor medici, urmează studiile liceale la Chişinău şi pe cele universitare la Iaşi, unde devine licenţiată în Drept, un timp fiind şi studenta Facultăţii de Litere şi Filosofie. Lucrează ca avocat de succes şi participă efervescent în diverse colective de redacţie. Colaborează cu versuri şi recenzii la mai multe publicaţii culturale ale vremii şi se implică social prin acte caritabile. După un scurt mariaj eşuat, se recăsătoreşte cu scriitorul Eusebiu Camilar, se mută la Bucureşti, devine mamă şi, în ciuda vicisitudinilor datorate războiului, se manifestă artistic, reuşind să debuteze editorial în 1943 cu singurul ei volum antum, Poezii. O afecţiune cardiacă, datorată poliomielitei contractate în copilărie, îi răpune la 28 de ani trupul sensibilei şi încrezătoarei Magda Isanos.

Receptarea poetei a fost una oscilantă, lirica sa considerându-se la momentul actual în curs de sedimentare, făcând obiectul sociologiei literaturii, hermeneuticii şi psihocriticii. Iniţial, este remarcată de lumea literară; Pompiliu Constantinescu o consideră „poetă de erupţie nu de construcţie”; se bucură, la ­douăzeci şi unu de ani, de o oarecare notorietate. Apoi, după dispariţia ei, s-au pronunţat elogios poetul Ion Caraion, care avea încredere în destinul versurilor sale, criticul Al. Piru, ce o considera „una din puţinele nădejdi literare”, iar prozatoarea Cella Serghi arăta cum literatura Magdei Isanos este capabilă să-i „trezească pe oameni la o viaţă nouă şi îi sileşte să vadă frumosul”. De la început s-a observat cum înteaga sa operă stă sub semnul unor joie de vivre şi joie de croire aflate în simbioză. Au urmat ani de tăcere şi abia spre sfârşitul deceniului şase al secolului trecut poeta este revizitată de critici. Astfel, Nicolae Manolescu semnalează profunzimea versurilor sale şi notează cum „poeta ia cunoștinţă de univers ca şi cum s-ar ruga, tulburată de toate câte sunt în juru-i, cu sentimentul că se împărtăşeste din­tr-o taină”. Horia Bădescu îi dedică o monografie în care subliniază cum poezia Magdei Isanos „nu devine prin cuvinte, ci există odată cu ele”, având „forţa emoţională a acestora”. Constantin Ciopraga vorbeşte despre cum „poeta practică, instinctiv parcă, un fel de hierofanie, de unde revelarea legăturilor dintre oameni și lucruri”. Şi apoi iarăşi tăcere, până în ultimele decenii, când versurile tinerei au reapărut în atenţia exegeţilor literari, precum Radu Vancu, care o defineşte ca o „certitudine frântă”. Alex Ștefănescu vede creația Magdei Isanos drept „o poezie pe jumătate viață, pe jumătate artă”, iar Ana Blandiana, cu a cărei scriitură poeta este uneori înrudită tematic, sintetizează lirica acesteia drept „un cântec al fiinţei în faţa nefiinţei”.

În ultimii ani, criticii conturează în panoplia istoriei literare autohtone coordonatele Magdei Isanos la intersecţia dintre tradiţionalism şi modernism. Prin dinamica, tematica şi sensibilitatea discursului ei liric, poeta ce a internalizat influenţe de romantism eminescian, simbolism bacovian şi expresionism blagian anticipează manifestările poetice ale autoarelor de mai târziu: Maria Banuş, Otilia Cazimir, Alice Călugărul, Constanţa Buzea şi Ileana Mălăncioiu. Din lirica internaţională se pot identifica apropieri de Sylvia Plath, Marie Noël și Amelia Rosselli, prin setea de adevăr şi dragostea de oameni. De asemenea, există afinităţi cu Elsa Morante, care afirma că „pentru a cunoaşte trebuie să iubeşti”. Dar şi cu Emily Brontë. Cunoscutul vers al acesteia - No cowards soul is mine - poate fi considerat un adevărat motto pentru întreaga existenţă a Magdei Isanos.

Permanenta disponibilitate, tole­ranța şi activarea unui registru senin al eului indică o prevalentă dimensiune creştină în opera sa: Primăvara-n pădure văzui/ cum trecea Dumnezeu cu cetele Lui,/ şi-aprindea în fiecare mugur un fir/ de lumină, ca un safir./…/ Apoi orice lucru părea/ plin de rouă și sărutat de stea,/ în noaptea care ne ţinea ca pe toate/ plantele nenflorite, neclătinate (În pădure). Devoțiunea este mascată în entuziasmul aferent alegerii de a rămâne de partea bună a istoriei personale sau colective, iar componentele suprareală şi infrareală sunt supuse unui tip de transfigurare luminoasă: Frumoșii arbori dorm acum sau zac;/ zadarnic ai asculta pieptul lor mut,/ pe care mușchi și zăpezi au crescut./ Însă crengi noaptea-n cer se desfac./ …/ Tu, feciorelnică lume, bună-vestire/ de undeva din pământ suie spre tine;/ soarele-i ca un inel subţire./ Sună-n salcâmul pustiu verile pline (Primăvară). Versurile sunt grevate de o fervoare ce se autoalimentează. Lumea din jur reprezintă un mondo di meraviglia ce iradiază, pentru că totul este creaţie supusă unui mister sacral ce se manifestă permanent şi neinvaziv. Universul poetic se organizează în scenografii unde dorinţa de reintegrare transpare bucuroasă. Cititorului pare a i se reaminti nostalgia paradisului primordial, în sensul dat de Nichifor Crainic acestui concept: Vijelioase flori, din pământ aburind,/ ca niște strigăte cresc, saltă zâmbind./ Care e vrerea lor gingașă-n vreme?/ Noaptea-n grădinile mari nu se vor teme?// Însă-n mijlocul lor, bolnav de vis,/ ochiul lui Dumnezeu şade deschis.../ Haina lui mirosind a ierburi şi cer -/ fără să ştie oraşul de piatră și fer. (Flori). Poeta practică, fără camuflaj, o formă originală de limpiditate, în care scriitura devine proiecţie esenţializată a viziunii creatorului. Actantul liric pare să fi sosit mai degrabă de la întâlnirea avută la Emaus decât de pe drumul Damascului, fiind un om ce relevă o lume în parte pregustată: Ca rugul din care a vorbit Dumnezeu,/ aşa arde sufletul meu./ Cred în zâne, în sfinţi şi minuni/ prieteni, nu-mi împletiţi cununi./ Cântecul e-n mine ca-n voi tăcerea;/ îi bănuiesc uneori puterea,/ însă nu ştiu nimic şi mă-nchin smerit/ îngerului lângă mine ivit (Cânt). Semantizarea semnificaţiilor grădinii, devenită o matrice existenţială, o imago mundi în acord cu expresia paulină Același ieri, azi și în veci (Evrei 13, 8), face ca recurenţa thanatosului în versurile autoarei să reprezinte un factor accelerator de recuperare a sinelui şi de explorare complexă a condiției umane în raport cu divinitatea. Esteticul nefiind decât un drum către o etică creştină: Să ne rugăm, numai, lumina/ atotputernică-n cer să ţină./ Alai oprit în mersul lui, grădina,/ să nu răspundă morţii când o să vină (Nu vă scuturaţi florilor).

Întreaga poezie a Magdei Isanos pare o întâlnire dintre faţa ca dimensiune personal-umană şi chipul originar divin-iconic. Teritoriul ei literar nu este conceput ca un spaţiu compensatoriu sau un câmp de evaziune în faţa presimţirii sfârşitului. Poeta uită de propria durere, simţind şi încercând ameliorarea durerii celorlaţi. Un fel de suferinţă pe suferinţă călcând. Lirica sa nu este o revanşă, ci o asumare a unei smerite condiţii umane. Surâsul tinerei Magda a învins, pentru că, în ciuda încercărilor la care a fost supusă, alegerile sale - credinţa, iubirea şi iertarea - fac ca înfrângerile să nu rămână definitive: Oamenilor voiam să le las/ sufletul meu drept pâine de popas,/ drept livadă și cer./ Tuturor acelora care nu mă cer/ și nu mă cunosc, am venit să le fiu/ o candelă pentru mai târziu (Doamne, n-am isprăvit!).