ICOANĂ În crucea cerului, steaua lacrimă de duh, fierbinte, din fânul din iesle, Pruncul întinde spre stea mânuțele lui sfinte. Neclintiți, păstorii se leapădă de-ale zilei griji... În noapte, un duh
30 Dec, 2024
POEZIE: Girel Barbu
NEAM DE CER, NU DE PĂMÂNT
Neamul meu nu vrea să moară
nici atunci când e bătrân,
el nu din genuni coboară,
ci de la Dumnezeu din sân.
Pleacă el din când şi când
să mai dea prin cer o roată,
e-altă poveste, dar revine în curând
mult mai viu ca altădată.
Neamul meu doarme pe cruci,
uneori bătut în cuie,
pe biserici şi răscruci,
nu forţat, singur se suie
Să arate lumii-ntregi
că e neam din neamul sfânt
născut după cereşti legi,
neam de cer, nu de pământ.
SUNT ATÂŢI IROZI PE LUME
Vântule ce baţi subţire
pe la sfânta mănăstire,
că şi turlele se-ndoaie
crucile tot curg şiroaie,
n-ai zărit prin curtea largă
o fecioară ce aleargă
ţinând cerul strâns la sân
şi-un călugăre bătrân
căutând adăpostire
în altar de mănăstire?
Leru-i ler şi iar e ler,
ai grijă, Doamne, de cer,
sunt atâţi Irozi pe lume
care vor ca să-l sfărâme...
COLIND DE NECOLINDAT
N-a fost loc pe-acest pământ
Să Se nască Pruncul Sfânt,
Dar când fu să vină alţii,
Irozi, iudele, pilaţii,
Lumea se îngrămădiră toată
Să le facă loc îndată
Şi ieşiră lumea-n cale
Să le cânte osanale.
De Iisus când auziră
Lumea-ntreagă amuţiră
Şi-mpreună cu Irod
Au făcut timpului nod
Şi din Naştere, Prohod.
CÂND PE PĂMÂNT ESTE ATÂTA HĂRMĂLAIE
Mai am o singură
bucățică de turtă
coaptă pe plită
păstrată din îndepărtata mea
copilărie
într-un ștergar zdrențuit,
aș fi vrut s-o împart
cu cineva din cer,
mi-am făcut palmele căuș
și am strigat,
dar, Doamne,
cine să mă audă
din cer
când pe pământ este atâta
hărmălaie?
