O călătorie spre Polul Sud

V-ați întrebat vreodată cum este viața la Polul Sud, în ținuturile unde este veșnic frig și iarnă? Oare ce viețuitoare trăiesc acolo? Cum e viața lor? Cum reușesc să supra­viețuiască? Or fi fericite?

Toate aceste întrebări și le-au pus, cu peste o sută de ani înainte, mai mulți oameni de știință care au pornit în aventura vieții lor - traversarea Atlanticului, până la Polul Sud. Pă­țaniile acestor temerari sunt prezentate într-o carte deosebită, apărută la Editura Frontiera, o carte care ne face să ne simțim mândri că suntem români, că din neamul nostru s-a născut un om care a rămas în istorie ca primul român care a ajuns în Antarctica. Volumul „Spre Polul Sud. Emil Racoviță”, apărut la Editura Frontiera, cuprinde jurnalul de bord al cercetătorului român, textul con­ferinței sale, „Vers le Pole Sud”, susținută ulterior la Sorbona, precum și fragmente din conferința „Expe­dițiunea Antarctica belgiană”, sus­ținută în România. Ilustrațiile care însoțesc textul, realizate de artistul Eugen Berlo, dau un farmec special paginilor, completând poveștile despre teribilele ținuturi arctice pe care le vedem astfel mai bine cu ochii minții.

Povestea expediției începe în anul 1898, la 13 ianuarie, când are loc îmbarcarea cercetătorilor pe nava Belgica și, plecând din golful San Juan din Pământul Statelor, se îndreaptă spre Polul Sud. Între ei se află și românul Emil Racoviță, fericit și mândru să facă parte din acea echipa de oameni aleși, profesioniști, dornici de cunoaștere și deosebit de curajoși, de vreme ce aveau să petreacă 13 luni într-un peisaj bântuit de „vânturi puternice și continue, viscole neîncetate“ și temperaturi de până la minus 50 de grade Celsius.

Din notațiile naturalistului român reiese cu multă putere pasiunea pentru munca sa, iar detaliile oferite ne familiarizează cu condițiile extrem de grele în care au călătorit și au cercetat această zonă geografică necunoscută până atunci. Parcă simțim și noi gerul mușcător, viscolul șuie­rător, întunericul care înghite tot. Viețuitoarele întâlnite în ținuturile australe vor primi întreaga atenție și considerație atât în timpul expe­diției, cât și în paginile cărții, de vreme ce ele sunt țintele de observare ale exploratorilor de pe nava Belgica. Vorbind despre ele, Emil Racoviță le numește „cetățenii acestor orașe“ (referitor la pinguini), „insecte cumsecade“, „păsări delicate cu purtări nedelicate“, foci blânde sau supărăcioase, „care nu se satură de somn“. Descrierile sunt foarte detaliate, de la lungime, greutate, până la înfă­țișare fizică și comportament. Din orice descriere transpare o infinită uimire și dragoste față de tot ce este viu. Nu întâmplător, chiar începutul cărții stă sub această declarație: „Iubesc dobitoacele, le iubesc pe toate; nu e lighioană, oricât de urâtă și de respingătoare ar fi, care să nu aibă drept la întreaga mea simpatie“. Aflăm despre foci, despre pinguini, despre petrel, leoparzi de mare, porumbei, despre animale mărunte și plante din adâncuri.

Poveștile au farmec, au și mult haz, chiar și cele dramatice, cum ar fi invazia șobolanilor, care le-au făcut multe stricăciuni, ori descrierea felului în care le gătea bucătarul lor, ales ad-hoc; amestecând în ziua a treia resturile din prima și a doua zi, ieșea un nou fel de mâncare, nemaiîntâlnit.

Cum au reușit exploratorii să reziste în acele condiții atât de neprielnice? Unul dintre răspunsuri ar putea fi în această frază a lui Emil Racoviță: „Ne simțeam așa de pier­duți și de singuri, încât speranța ne părăsea și un singur simțământ ne mai susținea: simțământul datoriei”.

Prin urmare, această lucrare este foarte utilă și interesantă pentru copiii și adolescenții dornici să cunoască mai multe lucruri despre ce au trăit niște exploratori ai spațiului de la Polul Sud, despre condițiile de viață de acolo, dar și despre diversitatea biosferei. În timpul expediției din Antarctica, Emil Racoviță a studiat foarte mult viața balenelor și a pinguinilor, el rămânând în istoria științei, printre altele, ca descoperitor al balenei cu cioc.