Episcopul Justinian Teculescu, promotor al ridicării la rang de Patriarhie a Bisericii noastre

Hotărârea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române ca anul 2025 să fie, printre altele, an omagial dedicat Centenarului Patriarhiei Române este un foarte bun prilej de a ne documenta cu privire la strădaniile întreprinse de ierarhii români din perioada interbelică pentru ca desăvârșirea României Mari din punct de vedere politic să fie transpusă și în plan eclesial-duhovnicesc.

Deși primele nume care ne vin în minte legat de această perioadă sunt, fără îndoială, Miron Cristea (primul Patriarh al României), Nicolae Bălan (Mitropolit al Transilvaniei) sau Nicodim Munteanu (Mitropolit al Moldovei și viitor Patriarh), mai sunt și alte înalte fețe bisericești a căror contribuție la făurirea unității bisericești nu este cunoscută și conștientizată la adevărata ei valoare. Printre acestea se află și Preasfințitul Justinian Teculescu, covăsnean de origine, născut la 1 noiembrie 1865 (în Transilvania aflată sub stăpânirea Imperiului Austro-Ungar), fiul al lui Matei și al Paraschivei (părinții a încă nouă copii) și cel care avea să joace unul din cele mai importante roluri, atât la momentul 1 Decembrie 1918, cât și în următoarele două decenii.

Desăvârșindu-și studiile pre­universitare în anul 1885 la Liceul „Andrei Șaguna” din Bra­șov, iar apoi pe cele universitare în 1888, la Institutul Teologic „Andreian” din Sibiu, tânărul Ioan Teculescu își va începe slujirea de capelan (preot ajutător) la Biserica „Sfântul Nicolae” din Râşnov şi, în acelaşi timp, pe cea de învăţător la școala confesională din aceeaşi localitate. Timp de peste un deceniu, părintele Ioan, căsătorit din anul 1891 cu Eliza Comănescu (care se va stinge timpuriu din viață, în anul 1909, și cu care va avea 7 copii), s-a implicat activ nu doar în viața duhovnicească a localității, ci și în cea cultural-socială, unele dintre realizările acestei perioade fiind înfiinţarea „Societăţii Române de Cultură din Râşnov”, a „Coralei Bisericii Sf. Nicolae”, a Băncii populare „Râşnoveana”, a unei societăţi cooperatiste şi a uzinei electrice din comună.

Lucrare deosebită la Alba-Iulia

Un moment crucial al carierei sale în perioada râşnoveană l-a reprezentat vizita Mitropolitului Ion Meţianu, în anul 1901. Impresionat de realizările materiale şi spirituale ale părintelui Teculescu, de capacităţile sale organizatorice, de harul şi calităţile oratorice, precum şi de cuvintele înţelepte şi calde adresate, la scurt timp după această vizită, Mitropolitul l-a numit protopop de Alba Iulia, părintele Ioan începându-și activitatea în noua funcție în anul 1902. Cu toate că păstorea un protopopiat extins ca zonă geografică, greu de supravegheat, având nu mai puţin de 46 de comune, cu tot atâtea biserici şi şcoli primare confesionale, protopopul Teculescu a desfăşurat o activitate foarte rodnică pe multiple planuri. În mod paradoxal, în ciuda sărăciei şi a lipsurilor de tot felul în care trăia populaţia românească, părintele Ioan, prin tact pastoral, stăruinţă, hărnicie şi spirit gospodăresc, a reuşit, în cei 22 de ani, să restaureze sau să zidească din temelii 18 şcoli şi 28 de biserici. Buna calitate a muncii şi misiunii desfăşurate este dovedită de faptul că, în ciuda Legii drastice a lui Aponyi (ministrul maghiar al cultelor) din 1906, care urmărea maghiarizarea românilor prin şcoală, în tot timpul mandatului său de protopop, statul maghiar n-a reuşit să-i confiște sau să închidă nici una din aceste școli. Protopopul Ioan Teculescu a făcut parte și din Comitetul de redacţie al Revistei Teologice încă de la apariţia acesteia din anul 1907 și, în timpul cât a activat în cadrul Asociaţiei ASTRA, a purtat corespondenţă cu lideri marcanţi, laici şi bisericeşti, ai românilor ardeleni şi a publicat articole în presa vremii, precum şi versuri şi proză, manifestând impresionante calități literare și oratorice.

În calitatea sa de protopop de Alba-Iulia și președinte al Consiliului Național, Ioan Teculescu avea să ia parte la Marea Adunare din 1 Decembrie 1918, binecuvântând măreţul act al Unirii, împreună cu toţi arhiereii şi preoţii neamului său, făcând parte din primul Parlament al României Mari, în calitate de senator, începând cu anul 1919. După adoptarea Legii privitoare la organizarea clerului militar, Sfântul Sinod a propus Ministerului de Război pe cei patru candidaţi pentru postul de inspector al clerului militar, iar ministerul a acceptat numirea protopopului Ioan de Alba-Iulia ca Episcop militar, solicitând Sfântului Sinod hirotonirea sa întru arhiereu, fapt care s-a petrecut în luna martie 1923, după ce părintele Ioan a fost mai întâi tuns în monahism la ­Mănăstirea Hodoș-Bodrog de lângă Arad, ­primind numele de ­Justinian.

Primul Episcop militar

După hirotonirea întru arhiereu, au urmat două importante momente: învestirea regală din 31 martie 1923 şi instalarea la Alba-Iulia - Catedrala Încoronării, ca Episcop al Armatei şi Inspector al clerului militar (cu gradul de general de brigadă asimilat, conform Legii privitoare la organizarea clerului militar, art. 4).

Cu prilejul învestirii făcute de către regele Ferdinand I al României, PS Justinian Teculescu spunea cu emoţie: „Primesc, în acest mare şi sublim moment, cârja pe care Majestatea Voastră mi-o predă, ca simbol al puterii şi datoriei de păstorire sufletească, mie, celui dintâi Episcop al scumpei şi vitezei noastre armate”. Acestor cuvinte, suveranul răspunde: „Dacă comandanţilor militari le este încredinţată misiunea să înveţe pe fiii țării cum să lupte şi prin ce mijloace să biruiască, vouă (preoţilor militari activi) vă revine datoria să-i pregătiţi şi să le înarmaţi sufletele, ca să poată îndura toate greutăţile şi rezista la toate ispitele, întărindu-i în credinţa şi în frica de Dumnezeu”.

În mai puţin de doi ani, timp în care a condus destinele clerului militar, s-a străduit să formeze un grup de preoţi competenţi şi pregătiţi să facă faţă unui nou gen de slujire, nevoiţi să-şi desfăşoare activitatea într-un mediu total diferit faţă de cel din parohii cu care erau obișnuiți. După cercetarea trupelor, a spitalelor şi a stabilimentelor militare, PS Justinian ţinea câte o conferinţă instructivă ofiţerilor din garnizoanele respective, cu scopul întăririi valorilor de credinţă în rândurile cadrelor militare superioare. Ca Episcop al armatei s-a bucurat de stima ostaşilor, a Statului Major şi a diplomaţilor, a colaborat şi a avut fructuoase prietenii cu generalii Berthelot şi Averescu, cu Nicolae Iorga, Vasile Goldiş, Alexandru Constantinescu şi mulţi alţii.

Episcop al Cetății Albe

În urma alegerii PS Nectarie Cotlarciuc în scaunul de Mitropolit al Bucovinei, Episcopia Cetăţii Albe rămâne vacantă. În această situaţie, Guvernul a convocat Marele Colegiu pentru alegerea unui nou episcop în ziua de miercuri, 17 decembrie 1924, cele mai multe voturi obți­nându-le PS Justinian de Alba-Iulia. Sâmbătă, 20 decembrie 1924, acesta a fost învestit în Palatul Regal din Bucureşti, iar a doua zi a fost instalat în Catedrala din Ismail, unde va păstori până în cele din urmă zile ale sale.

O mare problemă cu care PS Justinian s-a confruntat o reprezenta structura etnică a populaţiei din cele trei judeţe din sudul Basarabiei, radical diferită de a restului provinciei şi a României. În cele trei județe din Eparhia Cetății Albe (Cahul, Ismail și ­Cetatea Albă), românii erau minoritari cu desăvârșire în fața bulgarilor, găgăuzilor și a rușilor, aceste comunități manifestând o puternică rezistență față de valorile și tradițiile românești. Însă, cu toate acestea, PS Justinian Teculescu își va manifesta bucuria pentru noua sa îndatorire pastorală care i s-a încredințat. Merită să redăm un fragment pe larg din declarația sa la momentul alegerii ca Episcop de Cetatea Albă: „Domnilor membri ai Marelui Colegiu! Măsurând distanţa, de unde plec şi unde am de a mă opri, desigur că mulţi dintre D-stră, cum am mai văzut la unii buni prieteni, vor stărui în jurul noţiunii: depărtare, înstrăinare! Dar eu, fără ezitare răspund: Cum depărtare, când rămân în ţara mea, şi cum înstrăinare, când mă duc la fraţii de acelaşi sânge şi de aceeaşi lege cu mine? Nu astfel de preocupări îmi stăpânesc sufletul în aceste momente”.

PS Justinian îşi propusese, încă de la începutul păstoririi sale, un program pe zece ani, timp în care urma să viziteze toate parohiile din eparhie, program pe care l-a înfăptuit cu dragoste şi stăruinţă aproape în întregime (i-a mai rămas o jumătate din judeţul Cahul). Această operă de proporţii a fost realizată în pace cu mult tact pastoral, fără tulburări sau răzmerițe, care într-o comunitate cu etnii, confesiuni şi mentalităţi atât de diverse s-ar fi putut isca cu multă uşurinţă în orice moment. Toate aceste realități ale contextului păstoririi PS Justinian reies, printre altele, din corespondența sa cu IPS Gurie, Mitropolitul Basarabiei.

Boala și sfârșitul vieții

După o intensă activitate de opt ani pusă în slujba consolidării Bisericii neamului din sudul Basarabiei, PS Justinian Teculescu se îmbolnăveşte. Este examinat de unul dintre cei mai mari chirurgi ai vremii, doctorul Câmpeanu, care, cu tristeţe, comunică fiului său, Bujor, că nu se mai poate face nimic. Episcopul Cetății Albe îşi găseşte sfârşitul la un spital din Braşov, iar la 16 iulie 1932 a fost înmormântat, după dorinţa lui, în Covasna, lângă bisericuţa copilăriei. La înmormântare a participat o numeroasă asistenţă, reprezentanţi ai episcopiilor, ai guvernului şi autorităţilor locale, numeroşi preoţi şi credincioşi. Episcopul Justinian Teculescu a păstrat în suflet întotdeauna o mare iubire pentru Covasna sa natală. Indiferent pe unde l-au purtat valurile vieţii, an de an, şi ori de câte ori avea posibilitatea, se întorcea cu drag în Covasna.