Gânduri la început de an jubiliar

Ca să cunoaștem straturile fondatoare ale Centenarului Patriarhiei Române am căutat articolele de început de an 1925 și 1926 din colecția revistei Sfântului Sinod, „Biserica Ortodoxă Română”.

După Marea Unire din 1918, toată suflarea din Regatul României intrase într-o nouă etapă a devenirii sociale. O țară europeană, medie ca spațiu geografic, diversă ca relief și tradiții culturale, dar cu idealuri și energii, dornică de afirmare. Pentru unificarea bisericească a tuturor provinciilor românești s-a lucrat intens timp de șase ani. Demnitatea patriarhală pentru Întâistătătorul Bisericii era o concluzie firească, argumentată atât de personalități eclesiastice, cât și de intelectuali creștini precum Nicolae Iorga.

Editorialul scris de arhimandritul Iuliu Scriban în ianuarie 1925 rezumă jurnalistic, în 16 puncte, dinamica activităților bisericești din acea perioadă. Sunt puse în evidență, cu realism, „puncte de lumină și puncte de scădere din organism”, cu încredințarea că binele are puterea să învingă căderile.

În contextul social-economic și politic internațional de după Primul Război Mondial, societatea românească, receptivă la înnoiri, era traversată de curente și idei nu întotdeauna compatibile cu tradițiile și comportamentele autohtone. Oamenii Bisericii au resimțit asalturile curentelor eterodoxe și au intensificat acțiunile misionare ale clerului și mirenilor ortodocși. Nevoia de preoți misionari este pe larg explicată la primul punct din editorialul menționat mai sus. La acest deziderat se adăugau nevoia de o nouă `întocmire a seminariilor” și de o nouă organizare a învățământului religios din școlile publice. Presa bisericească cunoștea atunci un avânt misionar, având un număr mare de publicații noi, în toate regiunile țării. Lucrarea misionară se împlinea prin cuvânt și cultură creștină, precum și prin zidirea de noi biserici și îngrijirea vechilor lăcașuri de închinare.

Anul 1925 înseamnă jubileul de 1.600 de ani de la Primul Sinod Ecumenic (Niceea, 325), iar la noi aducea împlinirea unificării bisericești, consfințită prin lege și statut, precum și ridicarea Bisericii Autocefale Române la demnitatea de Patriarhie, recunoscută de Patriarhia Ecumenică și de celelalte Biserici Ortodoxe Autocefale.

În privința relațiilor interortodoxe, în condițiile instaurării dictaturii bolșevice în Rusia, Biserica noastră cultiva legăturile de comuniune și frățietate cu patriarhiile apostolice, cu deschidere către întreaga lume creștină: participarea la Sinodul panortodox jubiliar de la Ierusalim din mai 1925, vizitele ierarhilor din Bisericile Ortodoxe surori în România, cu prilejul întronizării primului nostru patriarh, Miron Cristea, pelerinajele în Țara Sfântă ale unor înalți ierarhi de la noi. Creștinismul românesc de origine apostolică se sincroniza, prin demnitatea de patriarhat, cu Ortodoxia universală, „credința dată sfinților, o dată pentru totdeauna” (Iuda 1, 3).

Veacul nostru de patriarhat intră în armonie cu cele șaptesprezece secole care s-au scurs de la Sinodul I Ecumenic de la Niceea. Multe s-au schimbat în societatea românească a ultimilor o sută de ani. Nu doar tehnologiile de comunicare și mijloacele de transport sunt diferite, dar și modurile de relaționare dintre oameni și popoare. Generația noastră de astăzi, în frunte cu Preafericitul Părinte Daniel, al șaselea patriarh al României, poartă peste timp, cu fidelitate, făclia de Înviere a dreptei credințe, mărturisită prin cuvânt, trăită prin rugăciune și pusă în lucrare prin fapte de mântuire. Icoanele și virtuțile sfinților noștri ne dau putere să fim aproape de cei din țară, dar și de românii din diasporă, să contribuim jertfelnic la zidirea și pictarea Catedralei Naționale și să cinstim memoria înaintașilor noștri întru dreapta credință.

Fie ca anul 2025 să aibă cunună binecuvântată cu sănătate și bun spor pentru noi toți, întru bucuria jubileului dreptei credințe!