„Timiditatea te apără de a nu greşi în relaţia cu Dumnezeu“

Sunt tineri, sunt studenţi sau absolvenţi de facultate, sunt inteligenţi, dar timizi. Ce spun ei despre timiditatea lor? Cum se raportează la cei din jur? Ce soluţii au încercat? Ce beneficii cred ei că le aduce acest mod de a fi? Să-i ascultăm cu atenţie pe cei cu care, uneori, nu avem suficientă răbdare sau, pur şi simplu, nu facem un efort pentru a-i înţelege; profunzimea şi sensibilitatea lor poate pune pe gânduri. 

 

Cum îţi explici faptul că eşti timidă?

 

„Cred că lipsa unei vieţi sociale mai ample (ieşiri, tabere mai multe etc.) a accentuat acest mod solitar al meu de a fi. Lipsa unei afecţiuni constante din partea părinţilor cred că a fost o altă cauză; în plus, sunt foarte sensibilă şi emotivă. Toate mediile noi în care am pătruns (liceul, facultatea) au constituit provocări imense pentru mine, din perspectiva relaţiilor interumane“, mărturiseşte Ecaterina T. (24 de ani).

 

„În clasele primare şi gimnaziale, fratele mai mare toată ziua mă toca la cap că sunt cretină, idioată, că nu ştiu, că nu pot etc. Ar fi fost foarte bine să nu fi fost cuvintele acestea urâte, jignitoare, dar dacă tot au fost, măcar să fie alţii care să te ridice, să te susţină, să te încurajeze. De asta am nevoie, de suport emoţional. Şi, să-ţi spun sincer, eu nu comunic cu mama şi am făcut multe greşeli în viaţa mea, din această cauză. Deşi dânsa e tot timidă, îmi reproşează că nu ştiu să mă descurc şi să-mi spun punctul de vedere, să lupt pentru drepturile mele; foarte grav este asta! Las pe altul, hai, treacă de la mine“, spune Alexandra S. (22 de ani).

 

Cum te raportezi la ceilalţi oameni, ce tip de relaţii ai cu ei?

 

„Prezenţa celorlalţi oameni mă bucură foarte mult, dar, mai înainte de asta, îmi dă fiori. Sunt momente în care mi-e foarte greu sau îmi ia mult timp să dau startul unei relaţii de comunicare. Amân întâlnirile, mă subapreciez, nu am încredere în mine; adesea nu-l văd pe celălalt (oricare ar fi el) un egal, ci un superior, în toate. Am un respect profund pentru celălalt, indiferent cine ar fi, şi lipsa vreunei dorinţe de a-i face rău, chiar dacă mi-a greşit sau m-a rănit. Prefer să mă îndepărtez de el, decât să-l rănesc“, menţionează Ecaterina.

 

Viorel subliniază că există două tipuri de relaţii: simple şi la nivel înalt, în care se trăieşte numai din psihologie, filosofie etc. „Aceasta este lumea în care trăim. Frumuseţea, dragostea sufletească, comportamentul copilăresc par să nu conteze prea mult. Însă, cunoaşterea omului de lângă tine porneşte de la simplitate“, evidenţiază el.

 

Atunci când intră într-un grup nou, Georgiana consideră că e mai util să stea un timp să cerceteze în ce fel se discută, cum se comportă cei de faţă, ce fel de a fi au şi de unde provin.

„În prezenţa celorlalţi am sentimente de bucurie, pentru că, dacă eşti un om mai timid, cu un simţ aparte, nu poţi să-i iei mai tare pe cei de lângă tine. Trebuie să ai şi răbdare, să te modelezi după ei sau ei după tine, pentru că relaţiile cu cei din jurul nostru trebuie să fie relaţii deschise. Dacă avem o persoană dură lângă noi, putem să ne pierdem. Dacă avem o persoană mai blândă, ne dă un curaj şi un ajutor, ne implicăm când vedem că omul este deschis“, spune Viorel.

 

Cum consideri că te privesc ceilalţi, ce spun ei despre tine?

 

„Am impresia că ceilalţi sunt mai buni decât mine. Totuşi, ei mă văd total diferit de modul în care mă percep eu. În ochii lor sunt şi timidă, dar şi o fată bună, săritoare, care se implică mult, care pune suflet în ceea ce face. Eu empatizez foarte repede. Dacă mi-ai spus o problemă, imediat mă pun în pielea ta“, afirmă Alexandra.

 

„La şcoală, profesorii mă percepeau timidă. Şi, prin tăcere, poate că m-au considerat şi neştiutoare“, crede Ramona G. (26 de ani).

 

Din neştiinţă, cu rea-voinţă sau din grabă, timizilor li se atribuie trăsături sau comportamente negative care nu le sunt caracteristice. Ecaterina afirmă: „Uneori sunt percepută şi greşit, ca fiind arogantă, ostilă chiar, prea tăcută, lipsită de iniţiativă sau de curaj. Acest lucru este cauzat de faptul că, în multe dintre situaţii, nu mă simt în largul meu, nu am acea naturaleţe, acel firesc. Această crispare vine şi dintr-o lipsă de exerciţiu a relaţiilor interumane“.

 

Simona E. (25 de ani) consideră că, în general, timizii nu sunt înţeleşi de ceilalţi oameni, sunt lăsaţi mai în urmă sau bruscaţi. „Cultura actuală promovează şi lucruri care dau de înţeles că, pentru a reuşi în viaţă, e musai să nu fii timid, ci să ai tupeu, un cuvânt care mie mi-e foarte urât“. De aceeaşi părere e şi Viorel: „Societatea nu te vrea timid, pentru că timizii sunt mai lenţi şi ceilalţi se împiedică de ei“.

 

Vorbeşte-mi despre aspectele negative ale timidităţii! 

 

„Timiditatea mi-a fost şi îmi este, adesori, ca o haină prea strâmtă care nu mă lasă să mă desfăşor aşa cum aş dori eu. Sunt multe situaţii pe care le văd ca un munte, de netrecut. Iar acest lucru mă blochează. Dar un aspect important pe care l-am observat la mine este acesta: dacă cineva cunoscut sau apropiat mie crede că eu pot depăşi obstacolul, că sunt în stare, s-a întâmplat să mă descurc neaşteptat de bine, atât pentru mine, cât şi pentru persoana care m-a încurajat, uneori poate doar de faţadă“, susţine Ecaterina. 

„Mă gândesc că în anumite situaţii aş fi dat mult mai mult din mine dacă n-aş fi fost timid“, crede Viorel.

 

Care crezi că sunt soluţiile timidităţii?

 

„Totul ţine de exerciţiu, viaţa însăşi este un exerciţiu, şi timiditatea din viaţa noastră este un exerciţiu, o provocare. Dacă ne-am ruga mai mult şi ne-am dărui cu totul lui Dumnezeu, ar fi cu totul altceva. Împărtăşirea deasă cu Sfintele Taine, Spovedania, mersul la biserică şi trăirea cu Hristos, acestea-s soluţiile timidităţii. Trebuie să îndepărtăm frica din viaţa noastră. Mucenicii nu aveau frică pentru că Îl aveau pe Hristos în inima lor, erau într-un contact permanent cu Dumnezeu. În momentul de faţă, această legătură e necesară în societatea de astăzi, nimic altceva, nici filosofie sau altele“, susţine Viorel.

 

Pentru a accesa soluţiile duhovniceşti ale timidităţii, e nevoie de cineva care să te îndrume. Ana C. (26 de ani) îşi aminteşte cum întâlnirea cu duhovnicul i-a schimbat percepţia la 180 de grade: „Când i-am vorbit prima dată despre timiditatea mea, eram foarte înverşunată, o vedeam ca pe o pacoste. Nu mă mai suportam. A fost cu adevărat un părinte. Mi-a arătat ce bogăţie poate fi în ea, cât sens, chiar. Sincer, mi-a luat ceva timp să înţeleg, dar îi mulţumesc lui Dumnezeu că m-a învăţat cum să mă şi preţuiesc şi să fiu mulţumită de ceea ce sunt şi de ceea ce am“, spune Ana.

 

„Am încercat să mă extrovertesc, dar am dat în alte rele, în unele păcate şi am spus: uite unde se poate ajunge, şi nu e bine. Într-un fel, timiditatea te apără de ceva, de a nu greşi în relaţia cu Dumnezeu, cu păcatele grave, cum ar fi desfrânarea, mândria şi altele“, crede Ramona.

„Consider că soluţia timidităţii ar fi asumarea ei, şi nu numaidecât nişte strategii drastice de eliminare, de falsificare a propriei persoane. Noi suntem nişte fiinţe vii, cu puteri nelimitate, dar cu o putere de creştere în armonia propriei fiinţe. Şi dragostea are multă răbdare cu ceilalţi. E importantă şi proiectarea gândurilor pozitive, să spui că celălalt e un om bun, că îi apreciez cutare şi cutare lucru, şi cu adevărat, astfel, îl ajuţi şi pe el să se schimbe în  bine, ca o floare. Rostul cel mai profund al omului în lumea aceasta e să caute profunzimea, să dobândească dragostea şi o nădejde în eternitate, în faptul că vom fi uniţi în Dumnezeu şi că vom fi iubiţi, chiar dacă nu merităm. Să fie o armonie încă de aici, dar pentru lucrul acesta trebuie multă linişte, pentru că Împărăţia Cerurilor este înlăuntrul nostru“, conchide Georgiana.