„Timpul este expresia faptului că noi nu rămânem şi nu putem rămâne în ceea ce suntem“

Dumnezeu anunţă viitorul prin prooroci. El anunţă binefacerile sau pedepsele Sale viitoare. Aceasta înseamnă atât condiţionarea de timp a faptelor Sale, cât şi îmbrăţişarea anticipată a timpului. Timpul nostru este o realitate şi pentru El, totuşi El este deasupra timpului. El e deasupra chiar prin faptul că omul este mişcat interior de oferta lui Dumnezeu, sau de apelul Lui, de faptul că noi suntem mişcaţi la un răspuns de iubirea eternă oferită de Dumnezeu. Prin acţiunea manifestată prin apelul continuu, Dumnezeu este ca un arc întins peste intervalul dintre oferta Sa şi răspunsul nostru, între eternitate şi timp. Numai când noi devenim total insensibili la această ofertă, când nu mai avem în noi nici o preocupare de răspuns, nu mai suntem atârnaţi de lucrarea lui Dumnezeu şi nu mai suntem ţinuţi de ea într-o mişcare spre eternitate. Astfel, Dumnezeu face eficientă eternitatea Sa în faptul că noi suntem conduşi spre depăşirea duratei între oferta iubirii Sale şi răspunsul nostru, deci spre depăşirea timpului. Suntem conduşi spre aceasta de puterea iubirii Sale intratreimice, deci graţie eternităţii lui Dumnezeu, graţie iubirii Sale mai presus de timp.

Sensul acesta al timpului se poate vedea şi în faptul că noi suntem totdeauna întinşi înaintea noastră, că nu ne aflăm închişi în ceea ce suntem şi că n-am ajuns nici la ceea ce vrem şi ne cere existenţa noastră să fim, că suntem neîncetat pe drum, sau călători. Timpul este expresia faptului că noi nu rămânem şi nu putem rămâne în ceea ce suntem, dar nici n-am ajuns definitiv la acea plenitudine în care ne putem odihni; că noi suntem suspendaţi deasupra abisului neantului. Aceasta se arată şi în faptul că noi căutăm totdeauna un sens mai satisfăcător a ceea ce suntem şi a ceea ce este în jurul nostru. (Părintele Dumitru Stăniloae - Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol I)