Timpul pierdut cu folos
Există în viața noastră întrebări fundamentale la care căutăm răspuns, dar există și întrebări cărora le refuzăm cu înverșunare orice fel de rezolvare și lămurire. O astfel de întrebare fundamentală pe care o evităm constant de-a lungul fiecărei zile și chiar de-a lungul vieții este: cum și pentru cine ne pierdem timpul? Și aceasta pentru faptul că nu știm aproape nimic despre timp, dar mai ales din cauza lipsei de curaj de a privi la timpul nostru ca la cel mai prețios capital de care dispunem și care este de fapt oglinda propriei noastre vieți.
Poetul grec Sofocle, în tragedia Electra, îi dădea timpului imaginea unui zeu blând, care vindecă rănile sufletului și aduce cu sine alinarea suferințelor omenești, subliniind de fapt marea calitate care vine odată cu trecerea lui, și anume uitarea. Dacă pentru gânditorul grec timpul stă sub semnul unei necesare terapii a suferinței, pentru omul modern timpul reprezintă marea provocare de a trăi și de a-și asimila cât mai mult propria existență sau, de ce nu, de a și-o pierde. Trecând prin experiența timpului mitic, consumat între un început etern și o degradare ireversibilă, timpul creștin începe din primul moment al intervenției lui Dumnezeu în istorie și se întinde spre o împlinire a lui într-un orizont al veșniciei. În acest sens, atât Platon, care vorbea de timp ca fiind imaginea mișcătoare a veșniciei, cât și misticul englez William Blake, care considera timpul un dar al aceleiași veșnicii, arată una și aceeași realitate, timpul nu are decât viitor și trecut și se încheie în veșnicie, unde va avea numai prezent. Așa că noi, oamenii, pornim la drum cu un mic capital de viitor, pe care îl transformăm în mari depozite de trecut, trecând printr-un prezent imperceptibil și care ne scapă printre degete.
Timpul este pentru om reperul care îl ajută să se poziționeze pe sine în lumea în care trăiește, să își valorizeze cât mai mult existența și să umple cu sens această devenire a lui, care rămâne totuși limitată și care are ca punct terminus destrămarea finală și moartea. Privită în acești termeni, viața omului este o luptă cu timpul, care rămâne o realitate exterioară nouă, ce scapă de multe ori propriului control și care se dovedește neobosit în raport cu omul, ale cărui puteri sunt limitate. De altfel, tocmai sentimentul timpului limitat îi oferă omului neliniște și conștiința propriei fragilități în fața istoriei, pe care fiecare încearcă să o gestioneze cât mai bine și dintr-o perspectivă a veșniciei, în care calitatea timpului trăit, și nu cantitatea lui, dă cu adevărat valoare vieții.
Creștinismul ne invită, în mod paradoxal, să ne pierdem timpul și viața pentru Dumnezeu și pentru semeni. De fapt, acest lucru ascunde în sine singura cale de a-ți câștiga cu adevărat timpul pentru tine. A-ți pierde timpul pentru Dumnezeu înseamnă a-l câștiga pentru tine în cel mai înalt grad, prin faptul că descoperi ce este cu adevărat important în viață: bucuria, iubirea, binele făcut în mod gratuit și liniștea de a sta cu tine însuți. A-ți pierde timpul astfel înseamnă a avea puterea și înțelepciunea de a te opri o clipă din agitația unei zile și de a contempla frumusețea lumii care te învăluie într-o mare și unică declarație de iubire pe care Dumnezeu ți-o face cu boierească generozitate. Timpul oferit nouă de Dumnezeu pentru iubire, pentru iertare, pentru bucurie și pentru întoarcere este de fapt manifestul marii Lui iubiri față de noi. Toate aceste lucruri sunt cele mai sigure soluții de a răspunde întrebării cu ce îmi pierd timpul.
Dar timpul, din darul lui Dumnezeu, poate deveni bunul tău cel mai de preț, dacă știi să îl întorci spre semenul tău prin toate aceste fapte de viață cu adevărat valoroase. Pentru că: dacă vrei să oferi semenului tău ceva cu adevărat prețios, oferă-i timp, și i-ai făcut cel mai mare dar. Oferă-i timpul de a-l asculta, de a te bucura de bucuria lui, de a-l ajuta, și îți vei oferi ție bucuria timpului regăsit.
Așa că orice început bun în viață începe de la întrebarea cum și pentru cine îmi pierd timpul, iar singurele răspunsuri care fac din această pierdere câștigul cel mai mare sunt: Dumnezeu și semenul meu.