Timpul şi lumea naşterii Mântuitorului Hristos

Când vorbim de venirea Fiului lui Dumnezeu pe pământ ca om, spunem că aceasta s-a realizat „la plinirea vremii“, cu alte cuvinte, când toate au fost prielnice ca mesajul Său să fie cât mai bine receptat de omenire. Nu ar fi luat Dumnezeu o asemenea decizie dacă, în atotştiinţa Sa, nu ar fi cunoscut că înomenirea Fiului Său s-a realizat la momentul cel mai potrivit. Aceasta, din punctul de vedere al lui Dumnezeu. Dar noi ştim că, în ceea ce priveşte relaţia omului cu Dumnezeu, aceasta nu este realmente relaţie decât în măsura în care omul este în egală măsură subiect în această relaţie. Dumnezeu are iniţiativa stabilirii relaţiei cu oamenii, dar relaţia nu se stabileşte fără ca omul să nu răspundă în mod activ şi corespunzător iniţiativei lui Dumnezeu.

 

Prin urmare, din punctul de vedere al lui Dumnezeu, Hristos Mântuitorul a venit la plinirea vremii. Însă, din punctul omenesc de vedere, omenirea era pregătită, cel puţin formal, pentru venirea lui Mesia?

 

Trebuie să reţinem că prin a spune „la plinirea vremii“ nu înţelegem că Mesia a venit într-o lume care Îl aştepta cu tot interesul, pregătită sub toate aspectele să Îl primească pe El şi mesajul pe care El îl aducea. Lumea în care a venit Mântuitorul era o lume marcată de limita cea mai de jos a formelor răului. La nivel individual şi colectiv, în cele mai multe din culturile contemporane venirii lui Hristos, oamenii pierduseră criteriile bunei şi autenticei înţelegeri a ceea ce reprezenta omul ca om. Dacă facem referinţă la civilizaţia din jurul Mediteranei, considerată cea mai evoluată la acea vreme, în care existau oameni liberi şi sclavi, iar sclavii nu erau consideraţi pe deplin oameni, va fi suficient să înţelegem cât de jos putea să fie o asemenea lume, în ciuda faptului că ea dăduse deja mari filosofi, mari artişti, mari politicieni. Într-o asemenea lume nu exista noţiunea de păcat, cu excepţia spaţiului ebraic (marcat de revelaţia supranaturală a lui Dumnezeu), adică de faptă, nu numai nedreaptă, dar care afecta şi deteriora pentru totdeauna relaţia omului cu Dumnezeu şi modul de a fi al omului.

 

Lumea în care a venit Mântuitorul era o lume profund nedreaptă. De aceea ea trebuia schimbată radical. Trebuia să moară şi să renască. Din acest motiv, mesajul lui Hristos a presupus moartea şi învierea. Mai întâi moartea şi învierea Lui şi după aceea moartea şi învierea fiecăruia dintre cei care au voit şi voiesc să facă parte din lumea cea nouă, adusă la o nouă viaţă (la un nou mod de viaţă) prin Hristos cel înviat.

 

Instabilitatea, teama, violenţa şi cruzimea erau notele caracteristice ale acelei lumi. Celebra pax romana se menţinea prin brutalitate, prin torturi, prin execuţii publice dintre cele mai umilitoare şi chinuitoare. Răstignirea era una dintre cele mai frecvente. Înflorirea comerţului şi relativa prosperitate pentru unii dintre cei circa 60 de milioane de locuitori ai Imperiului roman erau posibile cu măsuri dintre cele mai dure, unde în centrul administraţiei romane (sau a alteia) nu era neapărat persoana umană ca atare, ci voinţa celui mai puternic, începând cu micii funcţionari locali şi terminând cu regii şi cu împăratul.

Iudeea intrase în sfera de interes a Romei din anul 63 a.Hr., când a devenit provincie romană. Pentru meritele lui Irod şi ale tatălui său, Antipater, în anul 40 a.Hr., autorităţile romane l-au numit pe Irod rege al Iudeii. A cucerit teritorii şi a stăpânit toată Palestina timp de 37 de ani, nu numai cu mână de fier, ci cu o cruzime de nedescris. A fost un bun militar, dar şi un om de afaceri priceput, fiind socotit cel mai bogat om din imperiu şi cel mai vestit constructor al timpului său. A reconstruit templul lui Solomon, a construit cetăţi şi porturi. A construit temple în cinstea zeilor romani în Atena, Corint, Tyr, Sidon, Biblos, Damasc, Beirut, Antiohia. A fost bogat şi desfrânat. „Avea numeroase soţii şi concubine, unele neevreice, şi era tatăl multor copii. Suspicios şi crud, şi-a ucis 40 de soţii, copii şi alte rude apropiate, adesea în împrejurări de o atrocitate extraordinară, acuzându-i de uneltiri, reale sau închipuite, împotriva conducerii sau a propriei persoane. Spre sfârşitul domniei, suspiciunile lui Irod s-au accentuat şi la curte domnea o atmosferă paranoică“.

În timpul şi în regatul unui asemenea monstru S-a născut Mântuitorul Hristos în anul 748 a.u.c. Nu mai miră pe nimeni fuga în Egipt, revenirea Sfintei Familii şi stabilirea ei la Nazaret după moartea lui Irod şi urcarea pe tron a lui Arhelau, fiul acestuia, şi nici anonimatul lui Iisus până la vârsta de 30 de ani, vârsta majoratului la evrei.

 

La această vârstă apare Iisus matur, plin de vigoare, de înţelepciune şi făcător de minuni. Uimeşte pe toţi, dar creează suspiciuni, şi mai ales curiozităţi în ceea ce priveşte identitatea Sa. Unii îl iau drept prorocul din Galileea, sfântul lui Dumnezeu, fiul lui David, alţii drept Ilie sau vreunul dintre proroci, sau chiar un colaborator al lui Belzebul. Nici ucenicii Lui nu ştiau prea bine cine era. De fapt, cine ar putea şti cu adevărat cine este Dumnezeu dacă Dumnezeu Însuşi nu-l va ajuta?

 

Numai prorocul Ioan şi Apostolul Petru au recunoscut în El pe Fiul lui Dumnezeu. Ioan făcuse această mărturie după ce a văzut cerurile deschise, pe Duhul lui Dumnezeu pogorându-se peste Iisus în chip de porumbel şi a auzit glasul lui Dumnezeu: „Acesta este Fiul Meu cel iubit“ (Mat. 3, 1), după ce Iisus fusese botezat. A mărturisit ceea ce a auzit şi ceea ce a văzut. Cât priveşte mărturia lui Petru, Mântuitorul Însuşi i-a spus acestuia că nu trup şi sânge i-au descoperit lui aceasta, ci Tatăl din ceruri (Mat. 16, 17). Mântuitorul lasă ca oamenii să înţeleagă cine era El din modul Său de comportare. De aceasta se vor lămuri toţi apropiaţii Mântuitorului. Până şi Toma, exponentul tuturor scepticilor, Îi va spune la momentul potrivit: „Domnul meu şi Dumnezeul meu!“ (Ioan 20, 28).

 

Nimeni nu L-a arătat pe Iisus spunând: „Iată-L pe Fiul lui Dumnezeu!“ Ştiau aceasta Sfânta Sa Maică şi Dreptul Iosif. Acesta nu a mai trăit ca să dea mărturie despre ştiinţa lui tainică, dar Sfânta Fecioară, care păstrase toate în inima sa, a dat această mărturie după ce Fiul său S-a înălţat la cer. Mărturia ei este consemnată de doi dintre evanghelişti, Matei şi Luca. Primul scria o Evanghelie pentru evrei, pe la anul 60, al doilea dădea unui patrician roman informaţii despre Iisus în Evanghelia scrisă în anii 60-63, după ce făcuse cercetări cu de-amănuntul privind personalitatea lui Iisus.

 

Amănuntele privind naşterea Mântuitorului Hristos sunt consemnate după 30 de ani de la înălţarea Sa la cer. Faptul, evenimentul Iisus, învăţăturile, moartea, învierea şi înălţarea Sa la cer vor depăşi curând graniţele Palestinei, fără ca informaţiile privind naşterea Sa minunată să fi contribuit cu ceva la succesul receptării învăţăturii Sale. Nu informaţiile despre naşterea Lui minunată ar fi fost acelea care să dea autoritate Celui născut în mod minunat. La 30 de ani de la moartea şi învierea Domnului, istorisirea naşterii minunate a lui Iisus venea să adauge un adevăr de care mulţi se încredinţaseră datorită înainte de toate Învierii, nu Naşterii Domnului. Esenţa mesajului Apostolilor era Iisus cel mort şi înviat. O persoană care a murit şi a înviat nu putea să nu se fi născut în mod minunat. De aceea, cei care primeau mesajul lui Hristos din gura Apostolilor nici nu şi-au pus iniţial problema modului în care Hristos S-a născut.

 

Atunci, după 30 de ani de la Înviere, cei doi evanghelişti, consemnând o serie de momente din viaţa Mântuitorului, au semnalat că şi naşterea lui Hristos a fost minunată. După ce se creaseră comunităţi în care oamenii credeau că Iisus este Fiul lui Dumnezeu, cei doi evanghelişti vin cu amănunte privind naşterea Mântuitorului, care ne vor lămuri că Iisus nu a dobândit calitatea de Fiu al lui Dumnezeu mai târziu, datorită vieţii Sale curate şi că acest nume nu este o alegorie, ci numele real al Mântuitorului lumii. Din momentul înomenirii Fiului din veci al lui Dumnezeu, Acesta a fost şi Fiul Fecioarei, deci Om adevărat. În egală măsură ei dovedesc faptul că Fiul lui Dumnezeu a luat fiinţă omenească reală, nu un trup aparent. Iar nouă, creştinilor moderni, cei doi evanghelişti ne arată că nu este nici o deosebire între Iisus al istoriei şi Iisus al credinţei. Iisus este una şi aceeaşi Persoană, Fiu al lui Dumnezeu din veci şi Om adevărat pentru vecie.

Spre a da informaţii privind naşterea minunată a Domnului, cei doi evanghelişti au făcut cercetări până şi în ceea ce priveşte intimitatea celor care ţin de naşterea Domnului.

 

Ei au aflat şi au consemnat că îngerul Gavriil a venit la Maria, o fecioară din Nazaretul Galileii, căreia, adresându-i-se cu o salutare plină de respect, îi aduce la cunoştinţă că se bucură de bunăvoinţa lui Dumnezeu („Ai aflat har la Dumnezeu“). El îi aduce la cunoştinţă că Dumnezeu a învrednicit-o să dea naştere Fiului Celui Preaînalt (Lc. 1, 32), Care se va zămisli în trupul său prin adumbrirea Duhului Sfânt şi prin puterea Celui Preaînalt. De aceea, şi Sfântul care Se va naşte din ea Se va numi Fiul lui Dumnezeu (Lc. 1, 35).

 

Fecioara Maria, prin cuvintele „Fie mie după cuvântul tău!“ (Lc. 1, 38), va consimţi la această cinste şi responsabilitate. Aflând că ruda sa, Elisabeta, cea numită „stearpa“, soţia preotului Zaharia, din Iudeea, urma să aibă un prunc la vârsta când, din punct de vedere natural, nu ar mai fi putut avea copii, Maria porneşte din Nazaretul Galileii la rudenia sa. Acolo va fi primită cu cinste şi tot acolo ea Îl va preamări pe Dumnezeu pentru că, datorită hotărârii Lui, de acum o vor ferici toate neamurile (Lc. 1, 48). Se va întoarce în Nazaret după trei luni. Aici se afla logodnicul ei, Iosif.

 

La evrei, logodna nu era aşa de lipsită de importanţă după cum era şi este la alte neamuri. Ea era o primă parte a căsătoriei. Cu acea ocazie se semna un contract nupţial, căruia, după o anumită perioadă de timp, îi urma luarea logodnicei de către logodnic la casa sa. Contractul nupţial semnat avea însă consecinţe juridice. În timpul dintre semnarea acestuia şi venirea logodnicei la casa viitorului soţ, tânăra era considerată oficial soţia acestuia. Dacă viitorul soţ ar fi murit între timp, logodnica se numea „văduva“ celui decedat. Dacă viitorul soţ ar fi constatat că între timp logodnica ar fi fost infidelă, aceasta ar fi putut fi pedepsită, potrivit Legii iudaice, prin uciderea cu pietre, sau arsă de vie, dacă ar fi fost fiică de preot. Logodnicul ar fi putut să o repudieze, dându-i carte de despărţire, lăsând ca tânăra femeie să se descurce în faţa autorităţilor.

Constatând că viitoarea sa soţie este însărcinată, Iosif a optat pentru o repudiere într-o manieră mai discretă. Sfânta Fecioară, crezând totalmente în cuvintele îngerului şi în faptul că se găsea sub purtarea de grijă a lui Dumnezeu, nu şi-a făcut prea mari griji cu privire la ceea ce gândea Iosif. Din moment ce acceptase să fie maica Fiului lui Dumnezeu după trup, purtarea de grijă a lui Dumnezeu nu putea să fie dezminţită. Pe fondul îndoielilor lui Iosif, de altfel, om drept şi temător de Dumnezeu, şi al încrederii totale a Fecioarei cu privire la ceea ce ea era şi urma să fie, Dumnezeu intervine prin îngerul său. Acesta se arată lui Iosif în vis şi-i spune: „Nu te teme a lua pe logodnica ta, că Cel zămislit într-însa este de la Duhul Sfânt“ (Mat. 1, 20). Îngerul îi va da şi alte detalii privind numele pruncului ce se va naşte, calitatea şi misiunea acestuia: va trebui să-i dea numele Iisus, pentru că El va mântui poporul său de păcate, încât toţi să constate că prin Iisus Dumnezeu este cu ei (Mat. 1, 20-23). Iosif nu a pregetat să o ia la casa sa pe Maria, moment din care a devenit ocrotitorul acesteia.

 

Evanghelistul Luca istoriseşte că în acea vreme împăratul Octavian August dăduse un edict prin care se făcea recensământul populaţiei în vederea stabilirii impozitelor. Asemenea recensăminte se făceau relativ des, fie pentru tot imperiul, fie regional. În „Monumentum Ancyranum“ se spune că un astfel de recensământ a avut loc în jurul anului 8 a.Hr. Edictul de care vorbea Evanghelistul Luca cerea ca fiecare locuitor să se înscrie în localitatea de origine. Asemenea procedură presupunea dislocarea unui număr mare de oameni. Nu era uşor să se realizeze un asemenea recensământ. Nu este exclus ca el să fi durat chiar mai mulţi ani. Pentru că Iosif se trăgea din neamul lui David (care fusese din Betleem), a trebuit să meargă în Iudeea, să se înscrie în Betleem. Pentru acest motiv, Mântuitorul Hristos S-a născut în Betleemul Iudeii, împlinindu-se ceea ce prin profeţii Vechiului Testament se indicase deja, se pare, în ultimul an de domnie a regelui Irod.

 

Naşterea Lui a fost tot atât de discretă pe cât a fost şi vestirea zămislirii Sale. Slava naşterii Sale nu a constat în condiţiile în care s-ar fi putut naşte, ci în faptul că S-a născut ca om. Atotputernicul Dumnezeu şi-a arătat atotputernicia în faptul că s-a făcut Om. Faţă de oameni, mărirea lui Dumnezeu se manifestă în smerenie. Însăşi revelaţia supranaturală a lui Dumnezeu este un act de smerenie. Or, naşterea ca Om a Fiului Său este suprema formă de revelare a lui Dumnezeu. Deşi a venit în lume „la plinirea vremii“, ai Săi nu l-au primit (In. 1, 11).

 

L-au primit însă cu toată dragostea păstorii pe Păstorul oilor cuvântătoare ale lui Dumnezeu. Irod L-a căutat să-L omoare, dar nu L-a găsit. L-au căutat, L-au găsit şi I S-au închinat magii, adică străinii, din rândul cărora se va constitui Noul Israel, Biserica. L-au preamărit îngerii care stau în jurul tronului lui Dumnezeu pe Îngerul de mare sfat (adică pe Vestitorul şi Înfăptuitorul mântuirii lumii), slavoslovind în jurul ieslei din Betleem devenită atunci tronul Fiului Celui Preaînalt. L-au cinstit mai târziu toţi care au învăţat să-L iubească şi să dorească a fi ucenici ai Lui. Îl cinstim şi noi sărbătorind Naşterea Sa şi dorind să ne integrăm în perspectiva minunată pe care ea a deschis-o tuturor.