Ţine-ţi minte păcatele şi uită-ţi faptele bune!

Înainte de a relata Naşterea Domnului Hristos din Sfânta Fecioară, Sfântul Matei prezintă, la începutul Evangheliei Sale, genealogia Mântuitorului. Rostul acesteia este de a întemeia prin recursul la o practică obişnuită a iudeilor - anume invocarea genealogiei – adevărul naşterii ca Om a Fiului lui Dumnezeu şi de a confirma, tot prin genealogie, adevărul prorociilor mesianice vechi-testamentare.

Genealogia ne surprinde însă de o manieră spectaculoasă prin faptul că, deşi întocmită pe linie bărbătească, cum se obişnuia  la iudei,  aminteşte şi patru femei. O şi mai provocatoare surpriză este faptul că femeile amintite nu sunt vestite pentru virtuţile lor, ci dimpotrivă, pentru păcatele lor. Faptul devine şi mai provocator atunci când constatăm că aceasta este singura excepţie de la practica îndătinată a citării genealogiilor. Deducem că, prin această neobişnuită inserare, Sfântul Matei trimite un mesaj foarte concret şi special chiar la începutul Evangheliei sale.

Sfântul Ioan Gură de Aur semnalează exact în aceşti termeni excepţia prezenţei femeilor în genealogia Mântuitorului: „Pentru ce aminteşte în genealogie şi femei, odată ce genealogia este făcută prin bărbaţi? Dar de vreme ce a hotărât aşa, atunci pentru ce nu a amintit de toate femeile, ci a trecut sub tăcere pe femeile vestite pentru viaţa lor curată, de pildă pe Sarra, pe Rebeca şi pe altele asemenea lor, şi a amintit femei vestite ca păcătoase, de pildă: desfrânate, adultere, femei născute din căsătorii nelegitime, femei de alt neam, păgâne? A amintit de nevasta lui Urie, de Tamara, de Rahav şi de Rut, dintre care una era de alt neam, alta desfrânată, alta s-a culcat cu socrul ei; …iar pe femeia lui Urie o cunoaşte toată lumea din pricina grozăviei păcatului ei. Cu toate acestea, Evanghelistul Matei a lăsat la o parte pe toate celelalte femei şi a pus în genealogia lui Hristos numai pe acestea (Omilii la Matei, Bucureşti, 1994, pp. 23-24).

Să rememorăm faptul că Sfântul Matei adresează Evanghelia iudeilor. O facem pentru a sublinia odată în plus ce mare, inexplicabilă şi neplăcută surpriză avea să fie pentru conştiinţa fiilor lui Israel descoperirea femeilor de alt neam în genealogia lui Mesia şi ce provocare sau sminteală pentru un popor ales de Dumnezeu - şi ce mustrare pentru acelaşi popor anunţat din timp prin proroci, că din splahna lui se va naşte Mesia - avea să fie apariţia în genealogia lui Mesia a unor femei celebre pentru desfrânare, adulter şi înşelătorie. Ce pedagogie dumnezeiască avea să îngăduie insinuarea acestor eroine negative în genealogia pământească a Fiului lui Dumnezeu? Sfântul Evanghelist Matei preia în lectură proprie acest aspect inedit al genealogiei şi-l pune în evidenţă deoarece îi slujea obiectivelor Evangheliei sale: mustrarea propriului popor pentru ingratitudinea şi orbirea de care dăduse dovadă şi sancţionarea exclusivismului iudaic prin deschiderea universală, în acest fel anticipată, a Evangheliei.

Asumându-şi o ascendenţă nu pur şi simplu păcătoasă, ci ruşinoasă, de ocară, părtaşă la cele mai evidente forme de decadenţă, Mântuitorul afirmă motivul fundamental al întrupării Sale, izbăvirea omenirii din robia păcatului şi a morţii. Sfântul Ioan  Gură de Aur ne avertizează să nu evaluăm lucrurile în temeiul logicii lumeşti şi ne descoperă adevărul pus în evidenţă de gestul lui Matei, că Fiul lui Dumnezeu S-a întrupat tocmai din pricina păcatelor oamenilor. Deci, orice ocolire a păcatelor sau cosmetizare a lor ar minimaliza lucrarea izbăvitoare a Lui. „Evanghelistul… ne arată că toţi oamenii sunt păcătoşi, chiar şi strămoşii Domnului. Patriarhul Iuda, cel din care iudeii îşi trag numele, nu pare că a făcut puţine păcate; David a născut pe Solomon cu o femeie desfrânată. Deci dacă oamenii mari n-au împlinit legea, cu atât mai puţin oamenii mici; iar dacă n-a fost împlinită, înseamnă că toţi oamenii au păcătuit şi, deci, a fost de neapărată trebuinţă venirea lui Hristos“ (p. 40).

Comentând  afirmaţia că „Iuda a născut pe Fares şi pe Zara din Tamar“, Sfântul Ioan reacţionează mai întâi omeneşte, pentru a recupera apoi perspectiva dumnezeiască: „Ce faci, omule? Îmi vorbeşti de istoria unei împreunări nelegiuite? Şi ce-i cu asta? Dacă aş face genealogia unui om vestit, aş trece cu vederea astfel de strămoşi. Dar când fac genealogia lui Dumnezeu întrupat, trebuie nu numai să n-o ascund, ci s-o pun în auzul tuturor spre a arăta puterea lui Dumnezeu şi purtarea Sa de grijă. Că pentru aceasta a venit Hristos pe pământ, nu ca să fugă de ocările noastre, ci ca să le nimicească… Evanghelistul deci, chiar de la primele cuvinte ale istorisirii naşterii, a arătat că Iisus nu S-a ruşinat de nici una din slăbiciunile noastre … Cu acelaşi scop a amintit şi de Rut, şi de Rahav, una de alt neam, iar alta o desfrânată, ca să afli că Iisus a venit să dezlege toate păcatele noastre. Că a venit ca doctor, nu ca judecător. (p. 41)

Cel mai surprinzător element în erminia Sfântului Ioan este paralela pe care o face între moartea şi Naşterea lui Iisus: Aşa cum moartea nu a fost o moarte comună, ci una de ocară, batjocoritoare, tot aşa şi întruparea Fiului lui Dumnezeu presupune elemente de ocară şi batjocură: „După cum, nu ne minunăm că a murit, ci pentru că a fost şi răstignit - deşi răstignirea era o ocară -, tot aşa trebuie să spunem şi despre Naşterea Lui. Nu este drept să ne minunăm numai că a luat trup şi S-a făcut om, ci că a voit să aibă astfel de rudenii, că nu i-a fost ruşine deloc de păcatele noastre.“ (p. 41)  Sfântul Ioan Gură de Aur face în acest context următoarea afirmaţie tulburătoare pe care o dezvoltă şi în alt loc: „După cum strămoşii lui Iisus s-au căsătorit cu femei desfrânate, tot aşa şi Dumnezeu S-a unit cu firea omenească cea desfrânată“ (p. 41).

Această perspectivă este asociată cu un alt motiv pentru care Sfântul Ioan consideră că Matei face referirea la femeile păcătoase, şi anume sancţionarea fără drept de replică a trufiei poporului ales şi a trufiei omenirii în general. Ce implacabilă incriminare adusă îndreptăţirii de sine şi complexului de superioritate construit cu migală, veacuri întregi, în conştiinţa de sine a unui neam? „Genealogia lui Iisus, scrie Sfântul Ioan, spulberă îngâmfarea iudeilor. Iudeii nu se îngrijeau de virtutea sufletului, dar spuneau la tot pasul că sunt strănepoţii lui Avraam…“ (p. 39).

Marele exeget va vorbi, în partea a doua a omiliei sale, despre smerenie, socotind că lecţia smereniei trebuie învăţată de toţi cei care vor citi despre femeile păcătoase din genealogia Domnului. Punctul de plecare este concluzia ca „nimeni să nu se laude cu strămoşii“. „Gândeşte-te la strămoşii Stăpânului şi toată îngâmfarea să-ţi dispară! Laudă-te cu faptele tale bune! Dar mai bine spus, nici cu acestea să nu te lauzi. Fariseul a rămas în urma vameşului, tocmai pentru că s-a lăudat cu faptele lui bune. Dacă vrei să arăţi lumii o faptă bună, nu te lăuda, şi atunci te-ai arătat a fi mai mare. … Nu strica deci, prin îngâmfare şi laudă ostenelile tale!

Nu-ţi pierde sudorile! Nu alerga în zadar! Nu-ţi irosi toată munca, după ce o viaţă întreagă te-ai ostenit! Stăpânul ştie mai bine decât tine faptele tale! El nu trece cu vederea nici un pahar cu apă pe care l-ai dat. Pentru ce vorbeşti mereu de faptele tale cele bune şi mi le pui necontenit în faţa ochilor? Nu ştii că dacă te lauzi, nu te mai laudă Dumnezeu? Şi, dimpotrivă, dacă te smereşti, nu încetează a te lăuda înaintea tuturor… Dacă spui că eşti plin de fapte bune, le-ai pierdut pe toate. Dar dacă spui că nu eşti bun de nimic, ai ajuns folositor, chiar dacă n-ai făcut nici o faptă bună. De aceea, este de neapărată trebuinţă să uităm toate faptele bune… Îţi uiţi păcatele şi nu-ţi uiţi faptele bune? În fiecare zi păcătuim, fără să ţinem minte păcatele săvârşite; dar dacă dăm câţiva bănuţi unui sărac, răsturnăm lumea cu fapta noastră. Asta-i cea mai mare nebunie… Vistierie sigură a faptelor bune este uitarea faptelor bune (pp. 42-43).

Această pledoarie a Sfântul Ioan Gură de Aur pentru smerenie, în contextul comentării Naşterii Domnului nostru Iisus Hristos, ne subliniază faptul că uitarea păcatelor proprii şi păstrarea în memorie a faptelor noastre bune nu reprezintă numai o atitudine neprofitabilă şi vătămătoare pentru om, ci şi una ofensatoare la adresa lui Dumnezeu şi mai ales la adresa Întrupării Fiului lui Dumnezeu, insinuând ipocrit oarecare merite de partea noastră, a oamenilor, pentru mântuirea noastră.