Tinereţe veşnic nouă (II)
Plecând de la Pilda vulturului şi de la această interpretare patristică, textul psalmului dobândeşte înţelesuri mult mai nuanţate. Astfel, sufletul care se apropie de soarele Hristos primeşte de la Acesta binefaceri nebănuite: i se iartă toate fărădelegile, i se vindecă toate bolile, pricinuite de păcat, ceea ce coincide cu izbăvirea vieţii din stricăciunea morţii, pentru care Sufletul şi toate cele dinlăuntrul omului binecuvântează pe Domnul (Ps. 102, 1-4). Putem spune că în Duhul Sfânt psalmistul vede cum păcatul face anevoios parcursul duhovnicesc al omului. Şi după cum vulturul în preajma soarelui îşi curăţă aripile şi ochii, tot aşa şi omul în apropiere de focul harului dumnezeiesc este chemat să-şi cureţe patimile care îi înngreunează avântul spiritual şi îi tulbură claritatea vederii tainei dumnezeieşti. Dar nu-i deajuns această curăţire. Este nevoie şi de o îmbăiere în „apă proaspătă de izvor“, pentru ca cele curăţite de „focul dumnezeiesc mistuitor“ (Evr. 12, 29) să se revigoreze, să se înzdrăvenească. În acest sens, psalmul vorbeşte despre „încununarea omului cu milă şi cu îndurări“ şi de „umplerea de bunătăţi a doririi lui“ (Ps. 102, 4-5). Adică, aşa cum apa acoperă orice parte a corpului celui scufundat în ea sau răcoreşte total pe cel însetat, care se adapă de la izvor, tot astfel harul, mila şi îndurarea lui Dumnezeu plineşte cu desăvârşire orice dorire a sufletului care se îndreaptă spre El. Mai mult, viaţa omului curăţită de păcat şi umplută de har este o viaţă trăită într-o permanentă prospeţime, într-o tinereţe continuă şi într-o înnoire fără sfârşit, după cuvântul Apostolului Pavel: „Iar noi toţi, privind ca în oglindă, cu faţa descoperită, slava Domnului, ne prefacem în acelaşi chip din slavă în slavă, ca de la Duhul Domnului“ (2 Co. 3, 18).
Fără îndoială, psalmul are conotaţie mesianică mult mai pronunţată din această perspectivă a Pildei vulturului. Hristos este „Soarele dreptăţii“ (Mal. 3, 20), Cel care arde prin întrupare şi spală prin Sângele patimilor Sale păcatele întregii omeniri (Evr. 9, 14). El continuă această binefacere cu fiecare dintre noi, mai întâi în baia Botezului, unde ni se „răzuiesc bătrâneţile păcatului“ (Fericitul Teodoret al Cirului, Tâlcuire la Psalmi, Ed. Petru Vodă, 2003), iar apoi, în chip desăvârşit, în împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Său, ca o continuă rezidire a temeliilor fiinţei noastre, ca o naştere permanentă şi o tinereţe veşnic nouă. Poate nu întâmplător acest psalm 102 se cântă la fiecare Sfântă Liturghie la antifonul întâi, semn că aici omul se împărtăşeşte deplin de binefacerile lui Dumnezeu, astfel încât prin Hristos viaţa sufletului devine invers proporţională cu viaţa trupului (2. Co. 4, 16). Altfel spus, anii adăugaţi trupului spre veştejirea lui se preschimbă într-o stare de perpetuă tinereţe în sufletul scăldat de harul dumnezeiesc, motiv pentru care neîncetat va „cânta Domnului o veşnică cântare nouă“ (Ps. 32, 3).