Tipuri de lentile de contact şi proprietăţile lor

Lentilele de contact moi reprezintă o alternativă pentru corecţia viciilor de refracţie şi pot fi utilizate în scop terapeutic sau în scop estetic. Acestea se pot clasifica după mai multe criterii: în funcţie de materialul utilizat la fabricarea lor, în funcţie de frecvenţa de înlocuire şi nevoia căreia i se adresează. În funcţie de material, lentilele de contact sunt lentile de contact moi şi lentile de contact rigide (permeabile la gaz). Cele moi sunt foarte uşor de adaptat, conţin între 25% şi 79% apă şi sunt confortabile. Cele rigide se adaptează mai greu, dar sunt mai durabile, mai rezistente la depozite, însă investiţia iniţială este mai mare.

Fiziopatologia proceselor morbide determinate de purtarea de lentile de contact este legată de procesele metabolice, imunologice şi infecto-inflamatorii care au loc în ţesuturile corneene acoperite de lentilă. Corneea este singurul ţesut care-şi extrage oxigenul şi elimină bioxidul de carbon direct în atmosfera ambientală, prin difuziune. Doar filmul lacrimal se interpune între ţesutul viu şi gazul atmosferic. Dacă se aplică pe cornee o lentilă de contact, aceasta va diminua schimbul gazos mai mult sau mai puţin, în funcţie de geometrie, structură şi compoziţie. Pentru ca procesele metabolice de la nivelul corneei să se desfăşoare normal, este necesar ca în filmul lacrimal de sub lentila de contact, presiunea parţială a oxigenului să fie de cel puţin 90 mm Hg. Atunci când presiunea parţială a oxigenului scade sub 75 mm Hg, poate apărea edemul cornean, iar persoana sesizează că vederea este înceţoşată. O proprietate importantă a unei lentile de contact este permeabilitatea la gaz, parametru direct proporţional cu o constantă numită constantă de permeabilitate şi invers proporţional cu grosimea lentilei de contact. Cea mai bună permeabilitate la gaz o au lentilele de contact din silicon, acestea având şi avantajul că nu se deshidratează. Fiind, însă, mai rigide decât cele moi, sunt mai greu de tolerat. Lentilele de contact hidrofile au pemeabilitate mai mică la gaz, neputând fi purtate noaptea, şi se deshidratează repede, făcând necesară utilizarea substituenţilor de lacrimi. Sunt, însă, mai uşor de purtat datorită elasticităţii şi supleţii. S-a estimat că purtarea de lentile de contact pe perioada somnului ar necesita o transmisibilitate a oxigenului de 90 de unităţi, condiţie pe care majoritatea lentilelor de contact hidrofile nu o îndeplinesc. În aprecierea efectului hipoxic (scăderii concentraţiei de oxigen - n.r.) asupra corneei, trebuie ţinut cont, desigur, şi de efectul cumulativ, ce apare la purtarea îndelungată, precum şi de răspunsul biologic individual faţă de agresiunea hipoxică. Purtarea de lentile de contact în timpul somnului reduce şi mai mult aportul de oxigen, favorizând apariţia modificărilor celulare metabolice, morfologice şi funcţionale şi făcând corneea mai vulnerabilă la infecţii şi alergii. Având în vedere toate aceste aspecte, alegerea unor lentile de contact trebuie realizată numai după indicaţiile medicului specialist oftalmolog.