„Titlul meu de nobleţe este acela că sunt fiu de ţăran liber“

Un articol de: Otilia Bălinișteanu - 10 Septembrie 2014

A fost unul dintre marii neobosiţi ai etnografiei româneşti. A avut îndârjirea şi curajul celor care desţelenesc teritorii neumblate. L-a legat o prietenie de-o viaţă de Petre Ţuţea. Ca şi acesta, şi-a iubit cu luciditate neamul, înţelegând pe de-a-ntregul sufletul şi firea acestui popor. Despre Ion Chelcea, un spirit cu menire de întemeietor, într-un interviu cu fiul său, Septimiu Chelcea, profesor universitar la Facultatea de Sociologie şi Asistenţă Socială a Universităţii Bucureşti.

Mai întâi aş vrea să aflu de la dumneavoastră câteva lucruri legate de biografia lui Ion Chelcea. Povesteaţi, într-un articol de presă, că a fost copil de trupe şi că a putut continua şcoala susţinut de un regiment. Care e povestea acelei perioade?

Părinţii lui Ion Chelcea au fost ţărani moşneni, nu foarte avuţi, din Boteni, Argeş. Erau neştiutori de carte, aşa cum erau mulţi dintre ţărani în România acelor timpuri. În perioada Primului Război Mondial, armatele române se retrăgeau spre Moldova şi tatăl meu îmi povestea că a mers în urma trupelor. Erau noroaie mari şi şi-a pierdut o opincă, dar a continuat să meargă mai departe în urma armatei şi aşa a ajuns la Roman. Acolo a fost primit ca un copil de trupă. Trebuia să păzească vacile la un conac boieresc. Îmi povestea că, la un moment dat, un colonel l-a surprins plângând şi l-a întrebat de ce plânge. Tata i-a spus că îi este dor de casă, dar şi că vrea să înveţe. Aşa încât colonelul l-a trimis, pe cheltuiala regimentului, să-şi completeze studiile, să termine liceul. A început la Roman, pe urmă a ajuns la Braşov. În perioada ultimelor clase de liceu, ca să se poată întreţine, a fost şi sergent de stradă noaptea, a dat meditaţii elevilor din anii mai mici. A fost o istorie foarte zbuciumată, o perioadă foarte grea pentru el, dar care l-a îndârjit.

Care a fost apoi parcursul său?

A urmat cursurile Facultăţii de Filosofie, la Cluj, în cadrul căreia exista şi o secţie de etnografie. Fiind copil de ţăran, cunoscând foarte bine lumea satului şi iubindu-şi satul, n-ar fi putut, cred, să se îndrepte către altceva. A şi scris o carte – Neam şi ţară: pagini de etnografie şi folclor , 1940 - interzisă în perioada comunistă, fiind catalogată drept naţionalistă. Dar mie mi se pare că e o carte cu miez patriotic. Am retipărit ceva din ea după 1989.

La Cluj funcţiona ca profesor un etnograf şcolit în Germania, Romulus Vuia. El l-a oprit mai întâi ca asistent, apoi ca şef de lucrări. A participat, sub conducerea lui Romulus Vuia, la întemeierea Muzeului Etnografic în aer liber de la Hoia - Cluj-Napoca. Acolo a dobândit o foarte bună pregătire etnografică şi şi-a susţinut doctoratul într-o comisie din care a făcut parte şi Lucian Blaga. Asta - nu-i aşa? - este o carte de vizită! Le spun adesea doctoranzilor mei că poate îşi vor aminti peste ani cine a fost profesorul lor de doctorat, dar că nu trebuie să uite niciodată cine sunt membrii comisiei (zâmbeşte).

Ion Chelcea este cel care a pus temelia Muzeului Etnografic al Moldovei de la Iaşi. De asemenea, a făcut pionierat în ceea ce se cheamă cercetarea de teren în zona Moldovei. Ce studii a realizat pe Valea Bistriţei?

Acolo au fost echipe complexe de cercetători. El s-a ocupat în mod deosebit de meşteşugurile populare. Alte cercetări de mare valoare ale lui Ion Chelcea sunt cele din zona etnografică a Iaşilor. Aici a făcut numeroase „sondaje“, cum le numea el, dar nu în sensul de sondaje sociologice, ci în sensul de incursiuni etnografice, de cercetări-pilot.

Omul - rigid, cercetătorul - riguros

Cum vi-l amintiţi pe tatăl dumneavoastră, pe omul Ion Chelcea?

În perioada copilăriei mele, a fost foarte mult timp plecat. Venea la Bucureşti pentru scurte intervale de timp şi atunci era foarte preocupat de studiile pe care le făcea, astfel încât nu acorda prea mult timp copiilor. Aşa că nu am prea multe amintiri din copilărie legate de tatăl meu, dar îmi aduc foarte bine aminte că am mâncat o bătaie zdravănă, cu cureaua, pentru că am luat din casă o sticlă de ulei şi am vândut-o unei vecine, ca să fac rost de bani pentru film. Şi vecina, ca orice vecină, a adus înapoi sticla de ulei. Bătaia asta mi-o amintesc. Şi de-atunci n-am mai furat. Îi sunt însă dator mult tatălui meu, pentru că am crescut printre cărţile bibliotecii lui. Şi n-aş vrea să spun că am învăţat să citesc pe cărţi de sociologie, etnografie, folclor, dar, având biblioteca la dispoziţie, cu siguranţă m-am identificat cu problemele acestea ale identităţii naţionale, ale studiului concret al realităţii.

V-a contaminat de microbul cercetării de teren?

Eu am avut profesori extraordinari: Henri H. Stahl, Traian Herseni, discipoli ai lui Dimitrie Gusti, dar l-am avut şi pe tatăl meu ca profesor, prin cărţile pe care le-a avut în bibliotecă şi prin faptul că am învăţat de la el respectul pentru cercetarea concretă, de teren. Lucru care m-a ajutat mult în parcursul meu, pentru că m-am abţinut de la speculaţii teoretico-filosofice neîntemeiate pe cercetări concrete şi am fost foarte atent atunci când am făcut generalizări. În plus, am învăţat de la tata că nu trebuie să imităm cercetările din alte zone culturale.

Eram deja lector şi spunea la un moment dat Ion Chelcea, criticând ceea ce, de regulă, fac sociologii: „Nici nu apucă bine să strănute un sociolog la Paris, că voi şi duceţi batista la nas“. Nu era pentru ridicarea unui zid chinezesc în jurul culturii româneşti, dar pleda pentru creaţie pornind de la solul acesta românesc. De exemplu, în Franţa, dar şi în SUA, în anii â70-â80 era foarte la modă în sociologie, ca temă de cercetare, conurbaţia: dezvoltarea urbană de aşa natură, încât din două localităţi urbane se contopeşte periferia, unind cele două aşezări. Or, la noi, să cercetezi conurbaţia era o aberaţie. Cu toate astea, erau cercetători care asta făceau. Se străduiau să arate că între Bucureşti şi Ploieşti se realizează o conurbaţie. Or, vedeţi bine, ieşim din Bucureşti şi dăm în câmp, dăm în nămol. Care conurbaţie? Deci el nu era de acord cu ideea de a importa teme şi de a le cerceta artificial.

V-aţi simţit copleşit de personalitatea tatălui dumneavoastră?

Da. Ţin minte că avea vreo 80 de ani şi a închegat, cum spunea el, o „lucrăruşă“. De fapt, un studiu mai amplu despre casa ţărănească din Moldova secolelor XVI-XVIII, ce viza construcţia casei, compartimentarea locuinţei, a gospodăriei. Studiul respectiv a fost finalizat şi se punea problema să fie publicat undeva. Mi l-a dat mie, l-am citit şi l-am dus la Revista de Etnografie şi Folclor, de la Academia Română, la secretarul de redacţie. L-am lăsat acolo şi am revenit după două săptămâni. Personajul respectiv mi-a spus: „Tovarăşul Chelcea, nu putem să-l publicăm, pentru că ridică probleme politice, vorbeşte şi despre Moldova de dincolo de Prut. Spune că acelaşi tipic al caselor era şi de o parte şi de cealaltă a Prutului. Vă daţi seama în ce situaţie ne puneţi? Ştiţi relaţiile pe care le avem cu tovarăşii sovietici… Dacă dă deoparte tot ce înseamnă Moldova de peste Prut, îi publicăm articolul“. Am plecat umilit de acolo. I-am sugerat tatei să lase deoparte, pentru altă dată, partea cu Moldova de peste Prut, astfel încât să poată publica. Şi el a spus: „Nu schimb o virgulă! E o privire unitară, va veni o vreme când studiul acesta va fi preţuit“. Şi într-adevăr, a fost publicat şi a fost preţuit, dar după decembrie 1989. Însă pentru mine asta a fost copleşitor. Spun cu tristeţe în glas că eu am mai făcut compromisuri, dar tata niciodată. Se spune că politica este arta compromisului. Cred că întreaga viaţă se supune acestui dicton. Eu am fost membru de partid, tata n-a vrut sub nici o formă să se înscrie. Am trăit tot timpul cu spaima că poate fi descoperit ce scrisese tata. Poate şi din cauza aceasta am fost mai maleabil. Apoi cred c-a trebuit să muncesc ceva mai mult decât ceilalţi ca să nu fiu vulnerabil. Spre deosebire de tata, care era anticomunist din fibră, eu am crezut că este posibil ca partidul să se schimbe din interior, în măsura în care sunt oameni buni în partid, şi am crezut în ceea ce se numea la data respectivă socialism cu chip uman.

Prietenia cu Petre Ţuţea

Se spune că Ion Chelcea a fost unul dintre cei mai apropiaţi prieteni ai lui Petre Ţuţea. Ce i-a legat pe cei doi?

Cu Petrache, cum îi spunea tata, a avut o relaţie de prietenie exemplară. Au fost prieteni din copilărie până în ultima clipă. Asta nu înseamnă că erau toată ziua împreună. Aveau idealuri comune – idealul naţional, dar preocupări diferite. Erau ca distanţa dintre cer şi pământ; o foarte mare diferenţă de abordare. Tata bătea cu piciorul teritoriul şi-l descria exemplar, iar Petre Ţuţea bătea cu ideea Cerul şi-l descria foarte frumos. Au fost la şcoala primară împreună, la liceu la Braşov împreună şi apoi la Cluj la facultate împreună. Când Petre Ţuţea a ieşit prima dată din închisoare, printre cei pe care i-a vizitat a fost şi Ion Chelcea. A venit la noi în casă, au stat mult de vorbă, pentru că şi tata, cu trecutul pe care îl avea, n-a pregetat să se ducă la închisoare, la Canal, să-l viziteze pe Ţuţea. Or, să vizitezi un puşcăriaş la Canal era, de-acum, exprimarea unei atitudini. Darămite să-i mai duci şi alimente sau alte lucruri…

De multe ori ne plimbam împreună, în trei. Cu ocazia asta am putut şi eu să-l ascult pe Ţuţea. Pentru că nu se punea problema să dialoghezi cu el. Era copleşitor pur şi simplu. O inteligenţă ieşită din comun. Era năvalnic în idee. L-am vizitat de multe ori în locuinţa sa cu o singură încăpere. O viaţă trăită pentru idee, pentru ideal. Ca şi tatăl meu, Petre Ţuţea avea un cult al ţăranului român. Spunea odată: „Ţăranul român este de o moralitate exemplară. El se scaldă precum regii Franţei, cu nădragii pe el. Ai văzut tu vreodată un ţăran gol, pe gârlă?“(râde).

Tata a păstrat legătura cu el până în ultima clipă. Se plimbau amândoi, nu mai aveau auzul bun şi vorbeau aşa de tare că se auzea, când mergeau prin Cişmigiu, de pe partea cealaltă a lacului, uşurându-le mult munca celor care-i supravegheau (râde).

Ce-ar trebui să nu uităm despre Ion Chelcea, domnule profesor?

Cred că lucrul cel mai frumos este ceea ce spunea chiar Ion Chelcea despre sine: „Titlul meu de nobleţe este acela că sunt fiu de moşnean, de ţăran liber“. Asta cred eu că n-ar trebui să uităm. Că suntem un fir din această naţie şi n-ar trebui să stăm plecaţi în faţa nimănui.

Un cercetător cu vocaţie de întemeietor

Cluj, Iaşi, Bucureşti. Vârfurile unui triunghi ce însumează între laturile sale arealul de formare a unuia dintre cei mai prolifici cercetători pe care i-a dat cultura românească. Prea puţin cunoscut azi, Ion Chelcea (1902-1991) a rămas, însă, bine imprimat în memoria celor cu care a lucrat şi, mai ales, în istoria etnografiei româneşti. S-a format, ca etnograf la Cluj, în echipa marelui Romulus Vuia, a fondat apoi Muzeul Etnografic de la Iaşi, iar după ce comuniştii l-au pensionat forţat, la numai 55 de ani, pe motiv că „este ostil regimului“, a fost încadrat lucrător la Muzeul Satului din Bucureşti.
În Moldova, a croit drum pentru această ştiinţă. A fost conferenţiar al primului curs de etnografie la o facultate de ştiinţe din România, susţinut, începând din 1943, la Universitatea „Al. I. Cuza“ din Iaşi, pe lângă Catedra de geografie umană a Facultăţii de Geografie. În urma eforturilor sale necontenite, în condiţiile dificile ale anilor de dinainte şi de după cel de-al Doilea Război Mondial, fără fonduri, fără personal, a întemeiat Muzeul Etnografic al Moldovei, sub coordonarea sa fiind adunate primele colecţii de obiecte. „Etnograf şi muzeograf, el a fixat profilul muzeului în lucrarea sa «Menirea Muzeului Etnografic al Moldovei», Iaşi 1943. (…). Ion Chelcea era socotit inima muzeului şi de la el colaboratorii au învăţat etnografie, oferindu-li-se astfel o şansă unică, deoarece profesori de etnografie erau puţini în acea perioadă în ţara noastră“,  îl evocă în cartea sa, „Memoriile unui muzeograf“, etnologul Emilia Pavel (89 de ani), primul colaborator al profesorului Chelcea la Muzeul Etnografic al Moldovei. Cu toate acestea, n-a apucat să se bucure de rezultatele muncii sale, fiind pensionat forţat de comunişti doar cu puţin înainte de deschiderea oficială a Muzeului Etnografic în sediul din incinta Palatului Culturii din Iaşi.
În anii '50 ai secolului trecut, alături de alţi cercetători desemnaţi de Academia Română, Ion Chelcea a făcut o serie de studii extrem de valoroase pe Valea Bistriţei, în zona în care s-au construit mai apoi barajul Bicaz şi lacul de acumulare Izvorul Muntelui. A reuşit, astfel, să păstreze în documente chintesenţa civilizaţiei rurale din acea zonă. Rezultatele au fost publicate în lucrarea „Etnografia Văii Bistriţei – zona Bicaz“, 1973, în capitolul „Industria sătească zona Bicaz“, unde prezintă industrii ca: prelucrarea ţesăturilor groase, morăritul, fierăritul, rotăritul şi fasonarea lemnului.
În decursul vieţii s-a documentat, a scris şi a publicat peste 200 de studii de specialitate. A scris mult şi în perioada în care nu a avut voie să publice, de aceea mare parte din opera sa a rămas în manuscris. Studiile sale trădează nu doar calităţi de etnograf şi muzeograf, ci şi de autentic sociolog. A fost un cercetător de teren prin excelenţă, continuând cu strălucire tradiţia instituită de Dimitrie Gusti. Cercetările sale nu se axează doar pe o anumită zonă sau pe o anumită temă, ci cuprind areale geografice întinse, trecând ca un ax, din nordul până în sudul ţării.
Ion Chelcea a scris cu acribie şi despre agricultură, şi despre meşteşuguri, şi despre gospodăria ţărănească, şi despre ocupaţii, şi despre oameni şi firea lor, şi despre limbă şi graiuri, şi despre medicina populară, vrând a contura rotund satul românesc tradiţional cu specificul său istoric. Etnosociologul Paul H. Stahl surprinde, în puţine, dar bine cântărite cuvinte, profilul acestui harnic cercetător: „Ion Chelcea face parte din generaţia de excepţie care, între cele două războaie mondiale, a adunat informaţii asupra vieţii sociale din România cea mare; autentici patrioţi care, cu adevărat, şi-au iubit ţara“.
 

 

Interviu