Confirmarea Autocefaliei Bisericii Române prin ridicarea ei la rang de Patriarhie

Anul 2025 aduce în memoria colectivă importanța generică a unuia dintre cele mai mari evenimente din istoria constitutivă a Bisericii Ortodoxe Române. Comemorarea celor 100 de ani de la înființarea canonică a Patriarhiei Române vine să reamintească tuturor despre valorile ortodoxe perene, despre lucrarea de mărturisire și adevăr în perioade de restriște ale neamului nostru, despre prezența permanentă și necesară a Bisericii în viața țării noastre. Întregul demers istoric al sfintei noastre Biserici, cuprins în date, evenimente și întâmplări proniatoare, îl vom analiza în cele ce urmează alături de pr. conf. univ. dr. Sergiu Grigore Popescu, cadru didactic titular la Facultatea de Teologie din Craiova. 

Părinte profesor Sergiu Popescu, care au fost premisele istorice ale realizării acestui mare deziderat istoric al Bisericii noastre? Cum vedeți această împlinire în contextul premergător marilor evenimente ale timpului?

Biserica Ortodoxă Română ­este Biserică de origine apostolică, întemeiată prin lucrarea misionară a Sfântului Apostol Andrei, care a predicat cuvântul Evangheliei şi în fosta provincie romană Scythia Minor, Dobrogea de astăzi. Cercetări recente i-au determinat pe unii istorici bisericești (prof. dr. Emilian Popescu) să emită ipoteza că și Sfântul Apostol Filip, cel de-al treilea apostol chemat la misiune de către Mântuitorul Iisus Hristos, l-a însoțit pe Sfântul Apostol Andrei în Dobrogea, contribuind la propovăduirea Evangheliei pe teritoriul actual al țării noastre.

Având această moștenire neprețuită, creștinismul românesc a înflorit permanent, a străbătut veacurile, s-a organizat în limitele impuse de cadrul istorico-politic, a contribuit în momente de cumpănă la păstrarea identității noastre naționale, iar în momente de liniște a pus bazele culturii românești.

Poporul român s-a născut creștin și și-a păstrat neschimbată credința (Ortodoxia), indiferent de presiunile exercitate asupra sa. Datele ultimului recensământ (2011) confirmă acest fapt: 18.861.900 de persoane din țara noastră (dintr-un total de 20.121.641) şi-au declarat religia; dintre aceștia, 86,5% s-au declarat de religie ortodoxă, 4,6% de religie romano-catolică, 3,2% de religie reformată, iar 1,9% penticostală. Ponderi între 0,4% şi 0,8% au înregistrat următoarele religii: greco-catolică (0,8%), baptistă (0,6%) şi adventistă de ziua a şaptea (0,4%). Persoanele de altă religie decât cele prezentate mai sus reprezintă 1,8% din total. Fără religie sau atei s-au declarat 0,2%.

Ce ne puteți spune despre „Autocefalia Bisericii Ortodoxe Române” și despre felul în care a fost dobândită?

În Evul Mediu, Biserica Ortodoxă Română a fost nevoită să se organizeze instituțional în trei principate românești (Țara Românească, Moldova și Transilvania), adaptându-se realităților politice din aceste țări și aflându-se permanent sub oblăduirea canonică a Patriarhiei Ecumenice. Având în frunte un mitropolit, ajutat de doi sau trei episcopi, Biserica din Țara Românească și Moldova a fost permanent legată de autoritatea politică, autoritate care, cu câteva excepții, a ocrotit-o și a ajutat-o să-și îndeplinească misiunea. Alta a fost situația în Transilvania, acolo unde autoritatea politică (străină de neamul românesc) a persecutat aproape permanent pe românii majoritari și Biserica acestora - Biserica ­Ortodoxă.

Unirea Țării Românești cu Moldova, în 1859, a adus modificări și în ceea ce privește statutul și organizarea Bisericii Ortodoxe Române. România avea o singură Biserică Ortodoxă cu o conducere centrală, provenită din contopirea ierarhiei muntene şi mol­dovene într-un singur Sinod. „Decretul organic pentru înființarea unei autorități sinodale centrale pentru afacerile religiei române”, din 3 decembrie 1864, prevedea că „Biserica Ortodoxă Română este și rămâne independentă de orice autoritate bisericească străină în tot ceea ce privește organizația și ­disciplina”. Se mai prevedea constituirea unui singur Sinod general pentru întreaga Biserică Ortodoxă Română, Biserică ce păstra „unitatea dogmatică a Sfintei Credințe Ortodoxe Române cu Marea Biserică de Răsărit”. Era pentru prima dată în istorie când o lege prevedea în mod oficial autocefalia și independența canonică față de Patriarhia Ecumenică. Mitropolitul Nifon primea titlul de Primat al României. Aceste prevederi nu au fost însă acceptate de Patriarhul ecumenic Sofronie al III-lea, care a obstrucționat eforturile de recunoaștere a Autocefaliei. „Legea secularizării averilor mă­năstirești”, adoptată de Cuza la sfârșitul anului 1863, provocase deja multă supărare în rândul grecilor, iar „Legea pentru numirea de Mitropoliți și Episcopi Eparhioți”, din 11 mai 1865, contribuia și ea la înrăutățirea relațiilor cu Patriarhia Ecumenică. Odată cu venirea lui Carol I în fruntea țării, Biserica Ortodoxă Română a intensificat demersurile pentru recunoașterea Autocefaliei de către Patriarhia Ecumenică.

Care au fost urmările acestor demersuri în perioada monarhiei românești? Au existat tensiuni și în acest context istoric?

În martie 1866 a fost pre­zentat un proiect de lege organică pentru Biserica Ortodoxă Română, proiect care prevedea că „Biserica Ortodoxă a României este şi rămâne autocefală, liberă şi nedependentă de orice Biserică străină, întru toate ce pri­veşte organizarea şi disciplina ei”. În același an, Constituţia elaborată după înscăunarea domnitorului Carol I şi promulgată la 30 iunie prevedea la articolul 21 următoarele: „Biserica Ortodoxă Română este şi rămâne neatârnată de orice chiriarhie străină, păstrându-şi însă unitatea cu Biserica Ecume­nică a Răsăritului, în privinţa dogmelor”. Aceste acte normative au tensionat relațiile cu Patriarhia Ecumenică, nedispusă încă să recunoască Autocefalia Bisericii Ortodoxe Române. În dorinţa de a pacifica lucrurile, domnitorul Carol I l-a întâlnit, în octombrie 1866, în timpul vizitei efectuate la Istanbul, și pe Patriarhul ecumenic Sofronie al III-lea. Biserica și auto­ritățile române au continuat demersurile pentru dobândirea autocefaliei, astfel că la 23 ianuarie 1867, Guvernul a propus Senatului un proiect de lege organică pentru Biserica Ortodoxă Română, proiect ce prevedea încă o dată faptul că „Bi­serica Ortodoxă a României este şi rămâne autocefală, liberă şi indepen­dentă de orice Biserică străină întru tot ce priveşte organizarea şi disciplina ei”. La 2 iunie 1869, proiectul avea să fie votat de Senat, forma sa finală precizând încă o dată faptul că „Biserica Ortodoxă Română este şi rămâne independentă de orice chiriarhie străină”.

Cum s-au menținut legăturile de facto cu Patriarhia Ecumenică în acest context și care au fost urmările imediate promulgării actelor conformatoare ale autocefaliei?

După ce Legea organică a fost aprobată şi promulgată, Mitropolitul primat Nifon a înștiințat pe noul Patriarh ecumenic Antim al VI-lea (1871-1873), trimițându-i şi un exemplar cu textul ei şi „exprimându-şi speranţa că o va găsi bună”. Cum Patriarhul nu a răspuns nimic, s-a socotit o consimţire tacită, cu atât mai mult cu cât Patriarhia Ecumenică n-a ezitat să aplice unele prevederi ale legii (aprobarea hirotonirii unor arhierei titulari care să poarte numele unor oraşe româneşti).

În vara anului 1878, „Sinodul Bisericii Autocefale Ortodoxe Române”, printr-o epistolă „foarte respec­tuoasă”, a solicitat Patriarhului ecumenic Ioachim al III-lea (1878-1884) binecuvântarea pentru hirotonia a trei arhierei titulari români. Dorind să ridice din nou problema secularizării averilor mănăstirilor închinate, Patriarhul a încercat să tărăgăneze lucrurile şi „să arate şi oarecari îndoieli şi critici asupra Legii organice”. A avut loc un schimb de scrisori între Patriarhul Ioachim al III-lea şi Mitropolitul Calinic Miclescu (1875-1886), care s-a prelungit şi în anii următori. Atitudinea hotărâtă a ierarhului român și prestigiul crescând al României (care devenise stat suveran şi independent) l-au determinat pe Pa­triarh să-şi mai tempereze tonul şi pretenţiile.

Care au fost demersurile politice pentru obținerea autocefaliei și cum s-au concretizat acestea în dialogurile diplomatice cu Patriarhia Ecumenică?

O nouă dispută a apărut între cele două Biserici la 9 martie 1882. În Camera Deputaţilor s-a propus atunci trecerea sub jurisdicția canonică a Bisericii noastre a Schitului românesc „Prodromul” de la Muntele Athos, ridicarea Mitropolitului primat la treapta de Patriarh și înfiin­țarea unei noi mitropolii la Craiova. La 25 martie, același an, a fost sfințit pentru prima dată în țara noastră, în biserica mitropoliei din Bucureşti, numai de către ierarhi români, Sfântul şi Marele Mir, act liturgic specific Bisericilor autocefale. La 10 iulie 1882, Patriarhul Ioachim al III-lea a trimis „Mitropolitului Ungro­vlahiei şi tuturor celorlalţi ierarhi din de Dumnezeu păzită Românie” o epistolă plină de reproșuri. În toamna aceluiași an, Sfântul Sinod de la București l-a însărcinat pe învățatul Episcop al Romanului, Melchisedec Ştefănescu (1879-1892), să răspundă învinuirilor Patriarhului. Acesta a întocmit un temeinic raport prin care, cu puternice argumente teologice, canonice, istorice şi din tradiţia bisericească, a spulberat, una câte una, acuzaţiile aduse de Patriarhia Ecumenică ierarhilor români, stăruind în chip deosebit asupra dreptului acestora de a prepara şi sfinţi Sfântul şi Marele Mir şi mai cu seamă asu­pra problemei autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române. Socotit „o capodoperă a genului”, a fost citit şi aprobat în şedinţa Sfântului Sinod din 23 noiembrie 1882, devenind „Act sinodal care cuprinde autocefalia Bisericii Ortodoxe Române şi relaţiile ei cu Patriarhia de Constantinopol”. Semnat de toţi membrii Sfântului Sinod, în februarie 1883, prin Ministerul de Externe al României, a fost trimis la Constantinopol, ca răspuns la scrisoarea patriarhală şi sinodală din 10 iulie 1882. La 1 octombrie 1884, în fruntea Patriarhiei Ecumenice a venit Ioachim al IV-lea (1884-1886), Patriarh animat de sentimente mai bune faţă de Biserica din țara noastră. Astfel, în preajma Crăciunului din anul 1884, între Ioa­chim al IV-lea, pe de o parte, şi Guvernul şi Primatul român, pe de alta, s-a procedat la un schimb de corespondenţă cu privire la autocefalia Bisericii Ortodoxe Române, începându-se tratative oficiale. În cele din urmă, Patriarhul Ecumenic, respectând uzanţa şi îndeplinind rugămintea Primatului român, Calinic ­Miclescu, a trimis câte o enciclică (însoţită de Tomosul de autocefalie, cu corespondenţa respectivă) către celelalte patriarhate ­apostolice orientale şi Biserici ortodoxe au­tocefale, făcându-le cunoscut că Patriarhia Ecumenică a recunoscut şi formal Biserica Ortodoxă a României ca „autocefală şi de sine adminis­trată în toate şi la toate” şi cerându-le ca şi ele, „frăţeşte, să recu­noască pe Prea Sfânta Biserică a României ca autocefală şi de sine administrată în toate”.

Ce ne puteți spune despre actul istoric al înființării Patriarhiei Române și despre importanța acestui măreț deziderat astăzi, în contextul anului centenar?

După terminarea Primului Război Mondial, Unirea Basarabiei, a Bucovinei și a Transilvaniei cu Patria-mamă a făcut din România interbelică un stat de dimensiuni medii în Europa, în care existau 5 mitropolii, cu 18 eparhii și circa 14 milioane de credincioşi. În acest context, s-a făcut simţită necesitatea ridicării Bisericii noastre la rangul de Patriarhie, fiind demarate discuții în acest sens încă din 1919. Astfel, în cadrul Congresului preo­țesc de la Sibiu, din 6-8 martie 1919, s-a citit un referat redactat de protopopul Gheorghe Ciuhandu de la Arad, în care se propunea înființarea Patriarhiei României. Cum în 1925 era proiectat un Sinod panortodox la Ierusalim, în vederea aniversării a 1.600 de ani de la primul sinod ecumenic, s-a cerut stăruitor ca Biserica Ortodoxă Română să ia parte la acel eveniment ca Patriarhie, pentru a se respecta în felul acesta și prestigiul ţării.

În primele luni ale anului 1925, s-au îndeplinit formele necesare pentru realizarea acestui act de importanţă deosebită în viaţa Bisericii Ortodoxe Române. Sfântul Sinod a luat în dezbatere această problemă în şedinţa din 4 februarie 1925. Mitropolitul Nectarie Cotlarciuc al Bucovinei a citit propunerea de înfiinţare a Patriarhiei, întocmită de Mitropolitul Pimen Georgescu al Moldovei. S-au adus argumente de ordin istoric, dar și statistic (numărul mare de credincioşi şi de eparhii de la acea dată). Ministrul cultelor, Alexandru Lapedatu, a expus punctul de vedere al Guvernului, subliniind că înfiinţarea Patriarhiei Române trebuie privită „ca o necesitate de ordin naţional”. Episcopul Vartolomeu Stănescu al Râmnicului a citit „Actul de înfiinţare a Patriarhatului ortodox român”, act care sublinia că „poporul român îşi înfiinţează de astăzi înainte, prin propria lui suveranitate politică şi bisericească, Patriarhatul pentru ­Biserica Ortodoxă Română, recunoscându-i Mitropolitului de ­Bucureşti titlul de Patriarh al ­României, în locul titlului de până aci de Primat al României”.

Hotărârea sinodului a fost discutată în Senat (la 12 februarie 1925) şi în Camera Deputaţilor (la 17 februarie 1925), proiectul de lege fiind aprobat de ambele corpuri legiuitoare. La 19 februarie 1925, ziarul „Telegraful român” de la Sibiu publica textul „Legii pentru înfiinţarea Patriarhatului”, iar la 25 februarie, același an, era publicată în „Monitorul oficial” „Legea pentru ridicarea scaunului arhiepiscopal şi mitropolitan al Ungrovlahiei, ca primat al României, la rangul de Scaun patriarhal”. Pe baza acestor hotărâri, Mitropolitul primat Miron Cristea devenea primul Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române.

Urmând obiceiul îndătinat, Miron Cristea a trimis o scrisoare tuturor Bisericilor Ortodoxe surori, vestindu-le înfiinţarea noii Patriarhii. S-au primit de îndată scrisori de răspuns, cu binecuvântări şi urări frăţeşti.

Cum a primit presa timpului acest eveniment și care a fost felul în care l-au afirmat către poporul român?

În septembrie 1925 ziarele bise­ricești anunţau că învestitura primului Patriarh al României va avea loc la 1 noiembrie 1925, în prezenţa delegaţiilor Bisericilor Ortodoxe surori. La data stabilită, într-o atmosferă de sărbătoare și în prezenţa membrilor Sfântului Sinod, a reprezentanţilor statului, a 21 de trimişi ai unor Biserici Ortodoxe surori (dintre care 9 ierarhi, reprezentând Patriarhiile din Constantinopol, Ierusalim şi Serbia, Bisericile Greciei, Bulgariei, Poloniei şi Rusă din emigraţie) și a şefilor celorlalte culte din România, Miron Cristea era înscăunat Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române.

La ceremonie au luat cuvântul Mitropolitul Pimen Geor­gescu, conducătorii delegaţiilor străine şi Patriarhul Miron Cristea. La 3 noiembrie 1925, avea loc o consfătuire la Palatul Patriarhal, la care au participat membrii Sfântului Sinod al Bisericii noastre, delegaţii Bisericilor ortodoxe venite la întronizare şi profesorii Facultăţii de Teologie din Bucureşti. S-au discutat acum probleme de interes comun pentru întreaga Ortodoxie, între care şi convocarea unui sinod panortodox. Se încheiau acum toate acţiunile legate de ridicarea Bisericii Ortodoxe Române la rangul de Patriarhie.