Drumul Bisericii Ortodoxe Române către autocefalie şi patriarhat

Începând cu a doua jumătate a secolului al XIX‑lea s‑au înregistrat evenimente esențiale pentru istoria României și a Bisericii Ortodoxe Române: Unirea Principatelor Române (1859); Războiul de Independență (1877); proclamarea Regatului (1881); obținerea în 1885 a autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române; Marea Unire din 1918 și, într‑un final, afirmarea unui statut corespunzător Bisericii Ortodoxe Române. În 2025 marcăm 100 de ani de la marele eveniment: ridicarea la rang de Patriarhie a Bisericii Ortodoxe Române. Deși evenimentele pe care le evocăm s‑au petrecut în secolele 19 și 20, încă din Evul Mediu Ortodoxia românească devenise, potrivit preoților profesori universitari Mihail Săsăujan de la Bucureşti şi Ion Vicovan de la Iași, o mare sprijinitoare a Ortodoxiei din toate țările răsăritene ocupate de otomani, în condițiile în care patriarhiile din Răsăritul Ortodox și țările balcanice, inclusiv Patriarhia Ecumenică, aveau mari dificultăți de organizare și viețuire în spațiul stăpânirii otomane.

Pr. prof. dr. Ion Vicovan: În perioada Evului Mediu, mai cu seamă în veacurile 15, 16, 17 și într‑o anumită măsură în 18, Moldova și Țara Românească erau singurele state ortodoxe și cumva independente sau cu o foarte largă autonomie. De aceea, ajutorul pe care îl putea primi Biserica Ortodoxă, înțelegând Patriarhatele apostolice - Constantinopol, Alexandria, Antiohia și Ierusalimul -, ca și Sfântul Munte Athos, nu putea veni decât de aici. Pe de altă parte, așa cum afirma și marele istoric Nicolae Iorga, Țările Române au fost succesoarele Imperiului Bizantin. El se referea la România de după 1918, afirmând că noi suntem „Bizanțul de după Bizanț”. Prin urmare, după căderea Imperiul Bizantin și a Bisericii de aici sub dominaţia turcească în 1453, Biserica Ortodoxă universală a rămas fără sprijin. De aici vine ajutorul pe care cele două Biserici l‑au oferit.

Pr. prof. dr. Mihail Săsăujan: După căderea Constantinopolului, cele două mitropolii din Țara Românească și Moldova s-au afirmat cu o independență egală autocefaliei, neîngăduind niciun amestec jurisdicțional din afara țării al vreunei ierarhii bisericești. Relația cu Patriarhia Ecumenică s-a limitat și s-a concretizat la nivelul următoarelor aspecte: În primul rând, după alegerea în funcție, mitropoliții români primeau binecuvântarea (așa numitul „ekdosis”) de la Patriarhul Ecumenic, primeau Sfântul Mir de la Patriarhul Ecumenic și îl pomeneau pe acesta la slujbe. Toate celelalte componente fundamentale de organizare bisericească erau strict interne, fără vreun amestec extern bisericesc. Alegerea ierarhilor se făcea în țară de către o adunare formată din marii dregători și egumenii mănăstirilor mai însemnate. Această alegere era confirmată de domnul țării, care făcea așa-numita învestitură a noului ales prin înmânarea cârjei, semnul văzut al puterii conducătoare. Ulterior, avea loc hirotonia care se făcea tot în țară.

Pr. prof. dr. Ion Vicovan: Chiar dacă noi în vremea aceea nu obținuserăm autocefalia care va fi dobândită în anul 1885, cele două mitropolii funcţionau, repet, în state relativ libere în care și voievozii erau susținători ai Bisericii, după modelul împăraților bizantini. Ierarhii, de asemenea, au fost mereu în strânsă legătură cu Patriarhia de Constantinopol și cu celelalte patriarhii. Dacă privim în istoria Bisericii, vom vedea că o mulțime dintre ierarhii acestor scaune străvechi episcopale au venit frecvent în Țările Române. Unii au rezistat mai mult aici decât acolo unde erau arhipăstori. Aceasta arată, dacă vreți, și maturitatea Bisericilor din Principate. Ea s‑a numit în istorie, mai cu seamă când e vorba de Biserica Ortodoxă din Moldova, cvasi‑autocefalie, adică maturitate duhovnicească, o anumită capacitate de conducere proprie, dar și de susținere a celor două Biserici. Așa se explică faptul că bisericile au fost pictate în tradiția bizantină, interior și exterior, precum și că la Iași, de pildă, a fost convocat celebrul Sinod care poartă numele „de la Iași”, în cadrul căruia a fost discutată, corectată şi tradusă „mărturisirea” întregii Ortodoxii. Așa se explică ajutorul pe care Biserica noastră l‑a oferit în mod constant tuturor acestor patriarhii, deci arată că era o Biserică veche, statornică, cu maturitate duhovnicească, cu posibilități economice și mai cu seamă avea responsabilitatea că ea trebuie să ajute Bisericile surori, inclusiv Biserica‑mamă, dacă ne referim la cea de Constantinopol, într‑o perioadă grea. Deci, arată că ea avea sau juca un rol important în sânul Bisericii Ortodoxe universale.

Dobândirea oficială a autocefaliei și ridicarea la rangul de Patriarhie a Bisericii noastre au fost posibile numai după crearea statului român modern, mai precis, după Unirea Principatelor Moldova și Țara Românească în anul 1859, dobândirea independenței de stat în anul 1877 și ridicarea României la rangul de regat în anul 1881?

Pr. prof. dr. Ion Vicovan: Toate evenimentele menționate au avut importanța și rostul lor în devenirea ca neam, ca stat și ca Biserică. Până în 1859, Țările Române au trăit separat. Deși aveam conștiința unității de neam, de limbă și de credință, am trăit în structuri politico‑administrative, chiar și bisericești, separate. În urma Unirii Principatelor, realizată în ianuarie 1859, tot la inițiativa Bisericii, sigur, Principatele Unite au căpătat deja un alt statut. Principatele Unite, numite ulterior România, s‑au afirmat în rândul statelor cumva moderne pentru că veacul al XIX‑lea este numit Secolul sau Veacul Națiunilor. De aici și mulțimea reformelor pe care întâiul domn al Principatelor Unite, Alexandru Ioan Cuza, le‑a înfăptuit. Acesta a purces la reforme care s‑au petrecut şi în Biserică, lucru care ne interesează în mod deosebit, dar și în rândul organizării statului care s‑a creat și care și‑a stabilit reședința la București. Însă, existența lor mai departe a condus apoi spre pasul foarte important, și anume dobândirea independenței. Câtă vreme cele două țări erau, să spunem, sub supravegherea, sub coordonarea Marilor Puteri, neavând libertate de decizie, nu se puteau înfăptui reforme sau pași majori. De aceea, independența obținută de România în 1877 a creat premisele independenței țării proclamate atunci, și apoi ale ridicării României și declarării ei cu statut de regat. Aceste evenimente au condus apoi în mod firesc la dobândirea autocefaliei, pentru că autocefalia nu înseamnă altceva decât independența din punct de vedere bisericesc. Așadar, nu putea fi o independență bisericească decât în urma obținerii independenței statale. Nu poate fi o Biserică independentă într‑un stat care este dependent. Evenimentele care s‑au petrecut în această ordine arată, dacă vreți, și o recunosc istoricii onești, o lucrare de bine. În toate evenimentele majore petrecute în țara noastră, și vom încheia cu 1918, s‑a văzut prezența harului lui Dumnezeu.

Multă vreme au existat în lumea creștină numai cinci patriarhate, numite și apostolice: al Ierusalimului, al Antiohiei, al Alexandriei, al Constantinopolului și al Romei. Cu timpul au dobândit acest titlu și alte biserici. Un pas important pentru Biserica Ortodoxă Română a fost autocefalia. Cum a fost lupta Bisericii Ortodoxe Române pentru dobândirea autocefaliei, părinte profesor Mihail Săsăujan?

Pr. prof. dr. Mihail Săsăujan: Între proclamarea de stat a autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române (1864) și recunoașterea canonică a acesteia din partea Patriarhiei Ecumenice (1885) au trecut 20 de ani, timp în care fiecare parte a avut propria concepție despre autocefalie, acestea evoluând în cele din urmă spre consens. În contextul noii organizări unitare de stat, în contextul noului stat național, unitar, modern, înființat odată cu Unirea de la 1859, Biserica Ortodoxă Română a avut o înțelegere specifică a autocefaliei, raportată la istoria bisericească națională și la relația cu statul român. Pe de altă parte, Patriarhia Ecumenică a respins legislația bisericească de stat din România, solicitând ca Biserica Ortodoxă Română să rămână în continuare sub jurisdicția ei. În pofida faptului că, pe tot parcursul acestor 20 de ani, membrii Sfântului Sinod, mai ales Mitropolitul primat Calinic Miclescu, în scrisorile trimise Patriarhilor Ecumenici Ioachim al III-lea și Ioachim al IV-lea, au apărat cu demnitate independența bisericească teritorială, proclamată de autoritatea de stat, începând cu anul 1880, au considerat că, pentru aplanarea conflictului cu Patriarhia Ecumenică, este potrivit să fie îndeplinite demersurile formale pentru recunoașterea autocefaliei bisericești din partea Patriarhiei Ecumenice.

Însă, până la această dată, un rol important în realizarea independenței administrative a Bisericii Ortodoxe Române l‑a avut Alexandru Ioan Cuza, prin decretul organic din 3 decembrie 1864.

Pr. prof. dr. Ion Vicovan: Este prima lege pe care o dă o instituție să spunem statală care vizează organizarea bisericească de la noi. Este un decret constituit din 5 capitole. Cel mai important este cel dintâi, care se referă la faptul că Biserica Ortodoxă Română este și rămâne „neatârnată”, o numește el, de orice chiriarhie străină în ceea ce privește organizarea și disciplina. Este pentru prima oară când apare termenul de „neatârnare”, un sinonim al cuvântului bisericesc „autocefalie”. Noi, ca Biserică în Moldova, am avut momente să spunem „de autocefalie”. O numește părintele academician Mircea Păcurariu și am numit‑o și eu evident, inspirat de dânsul, dar o dovedește istoria, o cvasi‑autocefalie. Dar cum să faci un pas mai departe? Cum l‑a făcut în plan politic, în planul reformelor, o face și în plan bisericesc, pentru că își dă seama că Biserica a avut și are un rol important în istoria acestui neam și nu poate să facă mare lucru câtă vreme este dependentă, nu este autocefală, și în acest decret o numește neatârnată.

Primul capitol al legii se referă la Sinodul Bisericii noastre. Este cel dintâi care pune problema organizării bisericești la nivel sinodal. Să ne imaginăm foarte simplu. Erau două Biserici cu doi mitropoliți, cu eparhii sufragane în Moldova și în Țara Românească. Cele două au fost puse alături, una lângă alta. Era nevoie de o conducere, de un statut, acum unitar. Din cei doi mitropoliți trebuia să aibă unul întâietate. Apoi, Biserica trebuia să fie condusă, cum este în tradiția ortodoxă, dintru început, sinodal, trebuiau puși împreună. Primul capitol se referă tocmai la această organizare a Bisericii și Cuza a numit‑o neatârnată. Fără îndoială că s‑a consultat cu teologii, cu ierarhii Bisericii. Spune că din perspectiva sau în ceea ce privește organizarea administrativă și disciplina ei, nu se referă la dimensiunea spirituală, pentru că autocefalia asigură unitatea dogmatică, cultică și canonică a Bisericii. El s‑a referit aici la organizare, la disciplină, lucru pe care îl va susține, ulterior vom vedea, și Mitropolitul Nifon Rusailă, care la remarca, sau să spunem la obiecția, la reproșul Patriarhului ecumenic Sofronie de atunci, a răspuns că Biserica noastră dintotdeauna s‑a organizat în mod independent în interior, că ea trebuie să‑și îmbunătățească organizarea, iar în ceea ce privește legătura ei cu Biserica‑mamă, aceasta rămâne mai departe, potrivit tradiției. De asemenea, acest decret emis de Cuza a venit și cu două regulamente. Unul era privitor la alegerea ierarhilor. Pe atunci nu era o lege în acest sens. Ne conducem după canoane. Acum, Biserica fiind în stat, se impunea cumva și o reglementare din partea acestuia. Al doilea regulament era cu privire la modul de funcționare a sinodului. Este un pas foarte important acesta, cumva l‑aș numi curajos, având în vedere că în anul 1866, în iunie, nu mai era el atunci în fruntea principatelor, că a fost nevoit să abdice în 11 februarie, dar în prima Constituție a României a fost preluată ideea de autocefalie. Noi încă nu eram autocefali, o vom obține peste 19 ani, dar inspirându‑se din decretul pe care l‑a dat Cuza în 1864, Constituția a preluat acest fapt, deși autocefalia, ca și patriarhatul, privesc la prima impresie exclusiv Biserica, ea sau ele mai degrabă, sunt aspecte care privesc și țara, pentru că este Biserica poporului român. Este Biserica lui Hristos din România. Este ceea ce numea marele poet Mihai Eminescu „maica poporului român”. Chiar dacă privea Biserica în mod esențial, dar activitatea, lucrarea Bisericii, organizarea ei, statutul ei priveau întreaga țară. De aceea și Cuza a avut această implicare și zic, dăm slavă Domnului că l‑am avut în acele momente pe Cuza, pentru că el într‑un fel a deschis procesul, că este un proces de dobândire a autocefaliei. El se va obține în 1885, în 25 aprilie, dar atunci este capătul procesului, este finalitatea lui. Demersul a început, vedem, înainte. Pașii către autocefalie s‑au manifestat cu secole înainte, au fost timizi, au fost potrivit statutului, potrivit contextului, potrivit cumințeniei Bisericii, că față de alte Biserici care s‑au autodeclarat autocefale în istorie, Biserica noastră a așteptat cuminte momentul potrivit. S‑a comportat ca o Biserică, să spunem cvasi‑autocefală, dar cu bună cuviință și cu smerenie. Or, acum, unindu‑se principatele și unindu‑se cele două structuri bisericești, organizându‑se într‑o mitropolie cu mitropolit primat, Biserica cu sinod, cu mitropoliți, cu episcopi, cu arhierei, toate acestea arată importanța acestui act și a demersului început care se va finaliza în 1885.

Pr. prof. dr. Mihail Săsăujan: În anul 1885 au avut loc unele tratative diplomatice între Ministerul de Externe al României, Legația Română din Constantinopol și Patriarhia Ecumenică, cu informarea permanentă a Sfântului Sinod al Bisericii noastre, care au dus în cele din urmă la acordul Patriarhiei Ecumenice de recunoaștere a autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române.

La 20 aprilie 1885 au fost trimise Patriarhului Ecumenic două scrisori din partea Ministrului Cultelor și Instrucțiunii Publice, Dimitrie Sturza, și din partea Mitropolitului Primat Calinic Miclescu. În scrisoarea Mitropolitului Calinic, acesta îl roagă pe Patriarhul Ecumenic să dea binecuvântarea acestui fapt săvârșit în interesul religiei și „să recunoască Biserica Autocefală a Regatului României ca soră de aceleași rit și de aceeași credință întru toate”. „Sfântul Sinod al Bisericii Autocefale a Regatului României”, scrie mai departe Calinic Miclescu, „ține a conserva intacte dogmele sacre ale Sfintei noastre credințe ortodoxe și tradiția Bisericii și va avea întotdeauna îngrijirea de a da Preasfântului Tron Ecumenic și Patriarhicesc din Constantinopol, conform cu canoanele și cu învățătura Bisericii, întâietatea de onoare, care îl face întâiul tron al întâiului prelat al întregii Biserici Ortodoxe a Răsăritului și de a se pomeni de către președintele Sfântului Sinod în întâiul loc, după obiceiul stabilit, numele Patriarhului, care își are reședința pe tronul ecumenic și apostolic al Răsăritului. Iar pentru a se menține prin mijloacele canonice și legale unitatea credinței, Sfântul Sinod al Bisericii Autocefale a Regatului României va sta întotdeauna în legătură dogmatică și canonică cu Preasfântul Tron Ecumenic ca și cu celelalte Biserici Ortodoxe autocefale”.

Patriarhul Ecumenic Ioachim al IV-lea a răspuns Mitropolitului primat Calinic Miclescu la 25 aprilie 1885: „În legătură cu cererea ca Biserica noastră cea mare a Lui Hristos să acorde binecuvântarea ei prea Sfintei Biserici a Regatului României și să o recunoască ca autocefală și soră de aceeași credință întru toate și să comunice acest fapt celorlalte trei tronuri patriarhale ale Răsăritului, precum și tuturor Bisericilor Ortodoxe autocefale, această cerere luând-o în considerare împreună cu Sfântul Sinod al preasfințiților mitropoliți și chibzuind împreună asupra ei, am găsit-o rațională și dreaptă și corespunzătoare cu așezămintele bisericești. De aceea, primind-o cu iubire frățească, am pășit la alcătuirea și subsemnarea Sfântului și legalului tom patriarhicesc și sinodal prin care cu bucurie sufletească binecuvântăm pe preasfânta Biserică a României, recunoscând-o autocefală și întru toată de sine administrată și proclamând pe Sfântul ei Sinod de frate preaiubit întru Hristos”.

Tomosul Patriarhal conținea următoarele idei esențiale: unitatea de credință a Bisericii lui Hristos rămânând neatinsă și neclătită în toate veacurile, afacerile de administrație eclesiastică și de ordinea demnităților pot fi modificate în vedere cu poziția țărilor; cererea Sinodului Bisericii Române este dreaptă și conformă cu așezămintele bisericești și motivele, pe atât de drepte pe cât de legitime; Biserica Ortodoxă din România să fie și să se zică și să se recunoască de către toți neatârnată și autocefală, administrându-se de propriul și Sfântul său sinod, având de președinte pe Înaltpreasfințitul și preastimatul Mitropolit al Ungrovlahiei și Mitropolit al României, cel după vremi, nerecunoscând în propria sa administrație internă nici o altă autoritate bisericească.

Revenirea în 1918 la patria-mamă a provinciilor Basarabia, Bucovina și Transilvania a adus în viața Bisericii Ortodoxe Române premisele necesare organizării ei unitare sub conducerea Sfântului Sinod din București. Unificarea organizării bisericești se impunea. Felul în care era condusă Biserica în celelalte provincii era cu totul diferit. Părinte profesor dr. Ion Vicovan, practic existau patru regimuri de organizare bisericească.

Pr. prof. dr. Ion Vicovan: Concret, în 1918, după cum știm, au revenit la țara-mamă, cum se numea, la Regatul României, trei provincii. Noi până atunci aveam două mitropolii istorice: Ungrovlahia sau Țara Românească și Moldova. Țara Românească intrată în documente prin actul din 1359, Moldova prin actul din 1401, dar acum s‑au mai adăugat pe lângă cele două mitropolii încă trei. Revenirea lor a fost în ordinea inversă în care au fost anexate. Basarabia, care a fost ultima anexată, în 1812 în mod oficial, a revenit cea dintâi, în 27 martie 1918. Biserica din Basarabia, după cum știm, a avut 13 ierarhi. Cu excepția celui dintâi, în persoana lui Gavriil Bănulescu Bodoni, toți au fost ruși și a avut loc un proces de rusificare și de deznaționalizare cum rar s‑a întâmplat. Sunt elemente și știm că se încălzeau cu cărțile de cult tipărite la Iași în limba română, că limba în cult a fost rusa, în școală rusa și așa mai departe. A fost reorganizată Biserica din Moldova, numită de către ruși Basarabia, după modelul rusesc, încât ea, unindu‑se cu Biserica‑mamă, erau diferențe de practică, de cult, de tradiție. În 106 ani s‑au produs multe schimbări. A doua provincie a fost Bucovina, anexată oficial în 1775. Ea a fost în monarhia habsburgică și în Imperiul dualist Austro‑Ungar. Ea este numită ultra‑ierarhistă. Era în ascultare aproape totală. Noi știm ce a însemnat viața duhovnicească, mai cu seamă în Bucovina. În perioada habsburgică și dualist austro‑ungară a avut mult de suferit. Au fost desființate toate schiturile. Au fost desființate majoritatea mănăstirilor, rămânând doar trei: Putna, Sucevița și Dragomirna. Din cauza noii stăpâniri, marele Sfânt Paisie de la Neamț a părăsit Mănăstirea Dragomirna, unde se stabilise după venirea de la Muntele Athos și s‑a dus la Secu și apoi la Neamț. Adică au fost influențe suficient de consistente străine și acum, alipindu‑se la țara şi Biserica‑mamă, sigur se punea problema unificării. În sfârșit, Transilvania cucerită de către regatul maghiar în veacul al XI-lea revine în 1918, după ce fusese cea dintâi anexată. Sub dominație maghiară catolică, mai târziu sub suzeranitate otomană și stăpânire bisericească calvină, mai târziu sub dominație habsburgică catolică, apoi în Imperiul dualist Austro‑Ungar ca și Bucovina, este clar că avea o altă istorie. Toate aceste provincii au revenit în 1918. A crescut numărul mitropoliilor, a crescut în mod semnificativ numărul credincioșilor, peste 14 milioane. Erau cinci mitropolii, 18 eparhii, multe școli de teologie, seminarii şi așa mai departe, încât ridicarea Bisericii la rang de Patriarhie era o necesitate. Ba, mai mult, în proximitatea acestui an, 1925, a fost restabilit, de pildă, Patriarhatul Rus în 1917. În timpul lui Petru cel Mare, la început de veac 18, Patriarhul rus a fost desființat, în mod paradoxal. Nu intrăm în detalii, l‑au restabilit bolșevicii în 1917. Biserica Sârbă, în 1920, a fost declarată autocefală; ea avea la jumătate din numărul de credincioși pe care îl avea Patriarhia Română. Apoi toată istoria pe care am amintit‑o în câteva linii generale arată că Biserica noastră a fost una foarte activă, bine organizată, cu școli, cu instituții de învățământ, facultăți, academii, seminarii, cu ajutor oferit în afară, încât ridicarea ei la rangul de Patriarhie era o chestiune doar formală. Nu a trebuit să fie un demers de amploarea celui care s‑a petrecut odată cu recunoașterea sau în vederea recunoașterii autocefaliei ei.

Părinte Mihail Săsăujan, la scurt timp după desăvârșirea Unirii din 1918 au început să se formuleze cereri nu numai din partea oamenilor Bisericii, ci și a mirenilor, referitoare la o organizare unitară a Bisericii Ortodoxe Române.

Pr. prof. dr. Mihail Săsăujan: La 9 martie 1882, în cadrul Adunării Deputaților, a fost înaintat spre dezbatere un proiect de lege cu privire la unele modificări la Legea organică a Bisericii Ortodoxe Române din anul 1872. Printre altele, acest proiect de lege aducea în discuție și „dezideratul, cu totul legitim și conform cu marea dezvoltare și însemnătate politică ce a luat statul nostru, de ridicare a primatului Bisericii Române la treapta de patriarh”. România, făcându-se independentă și înălțându-se la rangul de regat, „natural se cere ca și Biserica Română în reprezentarea ei să fie ridicată la un grad corespunzător cu demnitatea ei ca Biserică a unui stat de peste 5 milioane de locuitori. Și pe cât știm, nici un patriarh din cei actuali, nici chiar cel din Constantinopol, nu are o populație așa de mare sub jurisdicția sa”. În același proiect legislativ, era menționată ridicarea de către Țarul Rusiei, la treapta de patriarh, în anul 1589, a Mitropolitului Moscovei de atunci, Iov. De asemenea, călătoria mai multor patriarhi din Constantinopol în Țările Române pentru ajutoare și faptul că pe scaunul Mitropoliei Țării Românești a păstorit fostul patriarh ecumenic Nifon, pe care poporul român, pentru virtuțile sale pastorale și pentru tăria caracterului său, îl venerează între sfinți și în onoarea lui i s-au ridicat chiar biserici. Acest proiect de lege se încheia cu o afirmație foarte puternică: „Schimbările acestea nu tind la altceva decât să pună Bisericii Române un fundament tare, încât aceasta să devină piatra unghiulară de care să se zdrobească toate încercările inamice ce s-ar face în contra Bisericii și naționalității române. Biserica noastră este legată de naționalitatea noastră, numai până când vom avea o Biserică română vom fi români”. Acest proiect legislativ a fost întocmit în anul 1882, exact în anul în care Sfântul Sinod al Bisericii noastre a purces la Sfințirea Sfântului și Marelui Mir la București, chiar înainte de recunoașterea canonică a autocefaliei Bisericii noastre de către Patriarhia Ecumenică.

În următorii ani, mai ales după Primul Război Mondial, au existat tot mai multe voci cu privire la ridicarea scaunului primat de la București la rangul de Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române. Menționez în acest sens Congresul preoțesc de la Sibiu, din 6-8 martie 1919, în cadrul căruia consilierul cultural eparhial Gheorghe Ciuhandu din Arad, la vremea aceea și președinte al Asociației Clerului „Andrei Șaguna” din Transilvania, a adus în discuție această temă și a articulat-o foarte bine în următorul sens: „Unitatea spirituală ce a existat și până astăzi între Bisericile Ortodoxe Române din România și provinciile ei noi trebuie concretizată prin unificarea Bisericii Ortodoxe Române particulare și sub raport canonic prin primația din București, ori păstrându-se și pe mai departe demnitatea primațială a mitropolitului din București, ori creându-se, conform tradițiilor și practicilor Orientului Ortodox, demnitatea patriarhală la care să fie ridicat scaunul mitropolitan primațial din București”. În acest sens, Gheorghe Ciuhandu, cunoscut istoric, autor a numeroase studii de istorie bisericească, a scris și un articol în ziarul „Biserica și Școala” din Arad, intitulat „Împreunarea Bisericilor Române de pe teritoriul României Mari într-o singură Biserică și raportul acestei Biserici față de stat”.

Au existat, de asemenea, și alte inițiative. Merită menționată așa-numita Constituantă bisericească, care a ales o comisie de 15 membri care să lucreze la noul proiect de Statut de organizare și funcționare a Bisericii Ortodoxe Române. În şedinţa Constituantei bisericeşti din 25 mai 1921, reprezentaţii din Basarabia au solicitat să se hotărască cât mai urgent înfiinţarea Patriarhiei Române, aceasta fiind dorinţa întregii preoţimi. 

Au existat și oameni de stat, oameni de cultură, care au adus în discuție, în anii 1919 și 1925, această temă a patriarhatului. Aș dori să-l menționez pe Nicolae Iorga. În ziarul „Universul”, Nicolae Iorga scria următoarele: „Suntem singurul popor ortodox cu un simplu mitropolit primat în fruntea unei Biserici autonome”. Tot el menționa faptul că ridicarea la rang de Patriarhie este un act de cea mai mare însemnătate și în acest sens opinia publică trebuie să îi acorde atenția cuvenită. Ministrul Cultelor din acea perioadă, Alexandru Lapedatu, scria următoarele: „Crearea patriarhatului român este reclamată de situația actuală de superioritate numerică și morală a Bisericii Ortodoxe Române față de celelalte Biserici Ortodoxe străine, de rolul mai însemnat uneori decât al tuturor Patriarhiilor împreună, pe care Biserica noastră l-a avut în trecut, timp de secole”.

Pr. prof. dr. Ion Vicovan: Cum în plan politic a fost nevoie de emiterea, scrierea, aprobarea, elaborarea unei noi Constituții, așa a fost nevoie și în plan bisericesc. S‑au unit aceste mitropolii, dar se punea problema unificării bisericești. Deja am punctat că fiecare mitropolie din cele revenite au avut anumite specificități. Acum se pune problema unei singure Biserici. Or, era foarte necesar ca această Biserică, întregită acum, care cuprindea în cupola ei pe toți românii, să aibă un statut. De aceea, pentru prima oară s‑a pus această problemă la Congresul General a Preoților din Sibiu, în anul 1919, luna martie. Apoi, în luna aprilie, la Consiliul Bisericesc Superior s‑a pus pentru prima oară problema adoptării statutului șagunian. Este foarte important de menționat că atunci Sinodul Bisericii noastre era condus de către Mitropolitul Moldovei, Pimen Georgescu, supranumit în istorie și „Mitropolitul Marelui Război”, care a fost și ctitorul celebrului Mausoleu de la Mărășești. Alături de el au participat toți ierarhii Bisericii noastre și profesori de teologie și clerici, care au stabilit de principiu că noi vom adopta statutul marelui Andrei Șaguna, pentru că se punea problema elaborării unui statut pentru Biserica noastră. La scurt timp, în anul 1919, vom vedea că în decembrie a fost ales ultimul mitropolit primat, dr. Elie Miron Cristea, care va deveni apoi și întâiul patriarh. Sigur, el a pus această problemă venind din Ardeal. Deja era un semn al integrării Transilvaniei în țara numită România și s‑a stabilit ca o comisie formată din 15 persoane, numită Constituantă Bisericească, să pregătească un statut. În vremea aceea, Mitropolit al Ardealului era marele profesor de teologie, ctitor al învățământului teologic din Ardeal, cel de‑al doilea ctitor al Mănăstirii Brâncoveanu de la Sâmbăta de Sus, Nicolae Bălan. Deși era un proiect de statut al Bisericii noastre, în vremea aceea ministru al cultelor fiind Octavian Goga, nu era, să spunem, rotund, nu era discutat în mod amănunțit, nu era suficient de bine alcătuit. El a venit cu o idee foarte importantă: nu putem aproba un statut al Bisericii până nu vom avea mai întâi o Constituție a României. De aceea, procesul de unificare bisericească început prin alipirea mitropoliilor în 1918, continuat pe parcursul anului 1919, mai cu seamă la Sibiu și apoi la Sinaia în iunie acelaşi an, a trebuit să aștepte emiterea primei Constituții a României întregite din 1923, care, prin articolul 22 cu privire la Biserica Ortodoxă Română, o numea „Biserică dominante și națională”, adică recunoștea rolul acestei Biserici în istoria poporului român. Abia după emiterea, intrarea în vigoare a noii Constituții în anul 1923, a trecut și Statutul de Organizare și Funcționare al Bisericii Ortodoxe Române, care a fost cel din Ardeal, statut pe care marele Șaguna, devenit sfânt al Bisericii noastre, l‑a dat pentru Biserica din Transilvania în 1868 și care, între altele, a stabilit cele două principii fundamentale după care funcționează statutul: sinodalitatea și autonomia. Acesta a fost aprobat de către autoritatea bisericească, pe de o parte, de către autoritatea politică prin cele două instituții, Senatul și Camera Deputaților, în 1925.

4 februarie 1925 a fost ziua în care Sfântul Sinod a hotărât înființarea Patriarhiei Ortodoxe Române.

Pr. prof. dr. Mihail Săsăujan: În dimineața acestei zile, Mitropolitul Nectarie Cotlarciuc al Bucovinei a făcut propunerea, semnată de șapte ierarhi ai Sfântului Sinod al Bisericii noastre, ca Mitropolia Ungrovlahiei, cu scaunul mitropolitan din București, să fie ridicată la rangul de Patriarhie, iar Mitropolitul Ungrovlahiei, ca primat al României, care de drept este și președintele Sfântului Sinod, să poarte titlul de Patriarh al Bisericii Ortodoxe Naționale Române cu reședința în București. În aceeași propunere se arăta faptul că, în urma războiului, neamul românesc s-a întregit, alcătuind acum o singură țară, România Mare, cu o unică Biserică Ortodoxă care are 14 milioane de credincioși, 5 mitropolii și 14 episcopii. Se arăta de asemenea faptul că „jertfele și faptele mari creștinești săvârșite de voievozii și neamul nostru, în interesul creștinătății, ne dau dreptul incontestabil ca Bisericii noastre Ortodoxe Române să i se dea o nouă situație legală și canonică în rândul celorlalte Patriarhii Ortodoxe de răsărit”.

A luat apoi cuvântul Arhiepiscopul Gurie Grosu al Basarabiei, care a afirmat următoarele: „Noi, basarabenii, când am venit să lucrăm la legislația de organizare unitară a Bisericii, cei dintâi am cerut ca Biserica să fie ridicată la rangul de patriarhie”.

A urmat Episcopul Lucian al Romanului care a dat citire memoriului Facultății de Teologie din Cernăuți, care, de asemenea, aducea în discuție necesitatea ridicării scaunului de mitropolit primat la demnitatea de patriarh. Printre altele, în acest memoriu se menționa faptul că „Biserica autocefală Română este cea mai cu vază, cea mai unitară și, din punctul de vedere al numărului de credincioși, cea mai importantă, întrucât cea rusă se zbate în ghearele bolșevismului care este condus de necreștini.” Se arăta de asemenea faptul că „titlul de mitropolit primat nu este în conformitate cu tradiția Bisericii Ortodoxe. Tradiția aceasta răsăriteană, de asemenea, importanța Bisericii noastre și rolul ce i se cuvine Statului Român în răsăritul Europei, reclamă ca și Bisericii Române să i se dea onoarea cuvenită”.

A urmat la cuvânt Ministrul Cultelor, Alexandru Lapedatu, din Guvernul României de atunci. Discursul acestuia a fost apreciat ulterior de Mitropolitul primat Miron Cristea ca fiind un discurs epocal. Ministrul Lapedatu afirma în cuvântarea sa faptul că „organizarea Bisericii Ortodoxe Române este într-o atât de strânsă legătură cu aceea a statului, încât fazele dezvoltării acesteia sunt și ale aceleia”. Lapedatu face un excurs istoric în care menționează Unirea Principatelor, care a determinat necesitatea unei noi organizări a Bisericii Naționale în raport cu situația politică a României moderne. Constituția de la 1866 prevedea că Biserica Ortodoxă Română este și rămâne neatârnată de orice chiriarhie străină. Aducea apoi în discuție Legea Organică a Bisericii Române din 1872, care a declarat scaunul mitropolitan al Ungrovlahiei de primat al României. Menționa Războiul de Independență din 1877-78, apoi proclamarea regatului din 1881 și autocefalia recunoscută de Patriarhia Ecumenică în anul 1885. Era adus, de asemenea, în discuție faptul că în anul 1923, Constituția României a declarat Biserica Ortodoxă Română dominantă în Statul român. Alexandru Lapedatu își încheia discursul cu cuvintele următoare: „Biserica Ortodoxă Română, în puterea autocefaliei sale, și Statul român, în virtutea suveranității sale, apreciază că ridicarea scaunului de mitropolit la rangul de patriarh este o necesitate a noii organizări bisericești în lăuntrul Statului român și de situația acestuia între celelalte state ortodoxe ca unul ce are, cu excepția Rusiei, cel mai mare număr de credincioși ortodocși”. Lapedatu spunea că aceasta este cu adevărat o necesitate de ordin național.

A urmat citirea Actului de înființare a Patriarhiei Ortodoxe Române. Episcopul Bartolomeu al Râmnicului - Noul Severin, a dat citire acestui act. Actul de înființare menționa următoarele: „Poporul român își înființează de astăzi înainte, prin propria lui suveranitate politică și bisericească, Patriarhatul pentru Biserica Ortodoxă Română, recunoscându-i mitropolitului de București al țării titlul de Patriarh al României în locul titlului de până acum de Primat al României”. „De astăzi înainte”, se specifica în acest act, „Mitropolitul capitalei României va purta numele de Arhiepiscop al Bucureștilor, Mitropolit al Ungrovlahiei și Patriarh al României”.

Ședința s-a încheiat prin cuvântarea Mitropolitului primat de atunci, Miron Cristea, care aducea în atenția membrilor Sfântului Sinod patru idei esențiale. Pe de o parte, ca statul român să pună la dispoziția Bisericii un număr cât mai mare de burse pentru trimiterea la studii teologice a unor tineri în centre de cultură apusene și răsăritene, care întorcându-se ulterior acasă, să creeze un centru cultural teologic care să atragă și alte Biserici Ortodoxe aici la București. Apoi, ideea ca Facultatea de Teologie din București să devină un institut de temeinică cultură teologică ortodoxă care să atragă tineri din toată ortodoxia. În acest sens, menționa necesitatea înființării unor catedre de teologie slavă și greacă la Facultatea din București, prin care, spunea Miron Cristea, să ne legăm de ortodoxia slavă și greacă. Aducea în discuție și întemeierea unei Academii de muzică bisericească. În punctul al patrulea al cuvântării sale menționa: „Ca semn exterior al patriarhatului, ne trebuie, îndată ce situația financiară va permite, și o măreață Catedrală a Mântuirii Neamului”.

În data de 7 februarie 1925, Sfântul Sinod a comunicat Ministerului Cultelor hotărârea adoptată de înființare a Patriarhiei Române, care a fost prezentată Guvernului. Acesta a alcătuit un proiect de lege, care a fost aprobat de Senat, apoi de Parlament. Ulterior, în 25 februarie 1925, s‑a promulgat Legea pentru ridicarea scaunului arhiepiscopal și mitropolitan al Ungrovlahiei ca Primat al României la rangul de scaun Patriarhal.

Pr. prof. dr. Ion Vicovan: Deși era o problemă bisericească, ridicarea Bisericii a fost susținută și de către autoritatea statului, fiind obținută prin decretul semnat de regele Ferdinand în 1925. Patriarhul de atunci, fostul Mitropolit primat Miron Elie Cristea, a cerut tomosul de recunoaștere, cum era firesc, din partea Patriarhiei Ecumenice. Patriarhul Vasile de la Constantinopol, în 30 iulie același an, a dat tomosul de recunoaștere, pentru că așa se cuvine. Apoi a trimis și Patriarhul Miron Cristea la toate Bisericile Ortodoxe surori informația, știrea că Biserica noastră a fost ridicată la rangul de Patriarhie. La fel a făcut și Patriarhul Ecumenic, a trimis la toate Bisericile, pentru că suntem în unitate, cum spuneam mai devreme, această informare, pentru a fi pomenit la locul respectiv, cu rangul cuvenit.

Pr. prof. dr. Mihail Săsăujan: Aducerea, citirea și înmânarea Tomosului Patriarhal a avut loc, însă, mai târziu, la 27 septembrie 1925. O delegație a Patriarhiei Ecumenice, formată din mitropolitul Ioachim al Calcedonului și Ghermanos al Sardeonului și încă alte două persoane, au adus la București Tomosul Patriarhal în drumul lor de întoarcere din Polonia spre Constantinopol. Au fost în Polonia pentru a duce acolo actul de proclamare sau recunoaștere a autocefaliei Bisericii Ortodoxe Ruse din Polonia. Ajungând la București, așadar, pe drumul de întoarcere spre Constantinopol, s-au oprit și, la Catedrala Patriarhală, au înmânat Tomosul Patriarhal Patriarhului Miron Cristea.

Tomosul patriarhal conținea câteva idei esențiale. Sfântul Sinod al Patriarhiei Ecumenice recunoștea cele care s-au săvârșit în România prin hotărârea comună a Bisericii și a Statului. Sinodul Patriarhiei Ecumenice își exprima consimțământul și binecuvântarea în legătură cu aceste evenimente fundamentale pentru Biserica Ortodoxă Română. Erau menționate expresiile Biserică mamă iubitoare, Biserică fiică și soră în Hristos. De asemenea, în Tomosul Patriarhal se arăta faptul că, în contextul unirii politice, ridicarea Bisericii Române la demnitatea de Patriarhie era binevenită, îndreptățită, trebuincioasă și de folos.

Cu această ocazie, în acest context fericit pentru Biserica Ortodoxă Română, Patriarhul Miron Cristea a ținut o cuvântare în fața delegației Patriarhiei Ecumenice și a celor prezenți atunci, la 27 septembrie 1925, în Catedrala Patriarhală. Răspunsul mi se pare foarte important pentru viziunea Patriarhului Miron Cristea în legătură cu autocefalia ortodoxă în genere și cu unitatea Ortodoxiei, pe de altă parte. Patriarhul Miron Cristea a arătat faptul că, „de-a lungul istoriei, o necesitate firească a fost ca Bisericile provinciale, naționale și autocefale să fie conduse de o autoritate tot națională, care să nu aducă conflicte păgubitoare între acțiunile Bisericii și interesele superioare ale statului și națiunii, care nu contrazic eternele principii ale Legii lui Hristos și care nu trebuie să împiedice un neam în drumul spre cele mai sfinte idealuri ale sale. Astfel, Bisericile ortodoxe au putut face în cursul veacurilor enorme servicii neamurilor, fără a pierde din vedere însă misiunea supremă a Bisericii de a pregăti sufletele pentru mântuirea lor și sub raportul veșniciei. Dar autocefalia Bisericilor, sub forța majoră a unor împrejurări politice extrem de nefavorabile și îndeosebi mai simțind urmările nefericitei apăsări a popoarelor ortodoxe de formidabila putere a semilunei, - a neglijat și n-a putut menține în mod mai pronunțat atât de necesara unitate bisericească, fără de care creștinismul nu poate fi desăvârșit. Doar zilnic, rostim mărturisirea: Cred întru una sfântă, sobornicească și apostolească Biserică. Aceasta a slăbit mult puterile ortodoxismului și în cele mai multe țărișoare i-au întunecat zilele de glorie și de activitate mai conștientă. Interese vitale ne îndatorează pe toți să reînnoim legăturile de o mai strânsă unitate a tuturor Bisericilor ortodoxe naționale, fără a știrbi cursul normal al vieții autocefale, ba chiar, dezvoltându-se în patriarhate naționale după țări și neamuri. Eventualele veleități localnice ale patriarhatelor naționale trebuie să dispară în fața marelui principiu de unitate creștină în frunte cu autoritatea noastră ecumenică și istorică. Sub acest raport, delegația Patriarhiei Ecumenice din Constantinopol face un puternic pas istoric, prin venirea sa la București, ca să aducă binecuvântarea plină de iubire a Bisericii Ecumenice, mama, asupra actelor de ridicare a Bisericii Române la rangul de patriarhie și salutul frățesc al primului ei titular”.

După toate acestea, urma să aibă loc și ultimele acte ale unui astfel de eveniment bisericesc: învestitura și înscăunarea?

Pr. prof. dr. Ion Vicovan: Instalarea primului patriarh s‑a făcut la 1 noiembrie 1925. Este interesant acest lucru, pentru că a fost pentru prima oară când Biserica noastră avea în frunte un Patriarh. Până atunci fuseseră doar Mitropoliți primați, începând cu 1865. Or, instalarea unui mitropolit presupune altceva, era un alt statut. De aceea, Mitropolitul primat ajuns deja declarat Patriarh s‑a informat cum are loc instalarea capului Bisericii grecești, cum are loc instalarea arhipăstorului din Biserica Rusiei și până 1 noiembrie s‑a făcut o rânduială după care a fost instalat cel dintâi Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române în persoana lui Miron Cristea.

Pr. prof. dr. Mihai Săsăujan: Ceremonia de învestitură a avut loc la Palatul Regal, la 1 noiembrie 1925, în prezența a 21 de trimiși ai Bisericilor Ortodoxe surori, de asemenea în prezența membrilor Sfântului Sinod, a reprezentanților Statului și a conducătorilor celorlalte culte din România.

Regele a înmânat cârja pastorală Patriarhului Miron Cristea și a rostit în fața celor prezenți o cuvântare scurtă, dar plină de semnificații și de înțelegere a relației dintre Biserica Ortodoxă Română și Statul român. Regele Ferdinand menționa: „Din timpul Basarabilor și Mușatinilor descălecători de țară, nu s-a înscris o pagină mai strălucită în istoria Bisericii Ortodoxe Române, ca aceea înfăptuită în acest an, prin înălțarea la rangul de patriarh a primatului României. Istoria națională ne dovedește că la noi, românii, națiunea și religia au fost pururea strâns unite. Statul a crescut împreună cu Biserica, limba s-a creat una și nedespărțită prin Biserică și peste hotarele vremelnice, de la Oltenia întâilor lăcașuri mănăstirești până la Maramureșul care ne-a dat întâile monumente de limbă românească, iar spiritul național a urmat acestei dezvoltări unitare a limbii și culturii”. Menționa, de asemenea: „Atotputernicul ne-a învrednicit ca odată cu împlinirea unității Statului român în hotarele sale firești și după organizarea unitară a întregii Biserici Ortodoxe Române, să avem rara fericire de a vedea creată cea mai înaltă demnitate bisericească, Patriarhia”.

După ce a primit cârja pastorală din partea Regelui, Patriarhul Miron Cristea a ținut și el o cuvântare scurtă în care arăta ideea fundamentală că „unirea sufletească a milioanelor de credincioși ortodocși români va spori duhul dătător de viață pentru poporul nostru și țara lui și va forma, din cheagul sufletesc, cel mai solid ciment pentru închegarea țării și normala ei dezvoltare și în viitor într-o unitate națională tot mai puternică”. Pe de altă parte, spunea Miron Cristea, „unirea bisericească a tuturor provinciilor bisericești va întări puterile Bisericii Ortodoxe ca să poată înviora așezămintele sale de astăzi și să creeze altele nouă”. Menționa și semnificația lucrării teologice misionar-pastorale și filantropice a Bisericii Ortodoxe pentru România pe care o definea ca „o Românie creștină fericită”.

Interviu difuzat de Radio TRINITAS în prima zi a Anului omagial al Centenarului Patriarhiei Române, 1 ianuarie 2025. Transcriere şi adaptare pentru ziar: diac. Andrei Butu şi diac. Vasile‑Robert Nechifor.