Înfiinţarea Patriarhiei Române a contribuit la consolidarea unităţii naţionale

Unirea tuturor provinciilor istorice româneşti într-un singur stat la 1 decembrie 1918 avea să fie urmată de unirea Bisericilor Ortodoxe din aceste vechi meleaguri româneşti. Şapte ani mai târziu, Biserica Ortodoxă Română devenea Patriarhie, un moment de recunoaştere a demnităţii şi prestigiului de care se bucura Ortodoxia românească în întreaga lume. Despre aceste evenimente istorice şi despre rolul important pe care l-a avut înfiinţarea Patriarhiei Române în consolidarea unităţii de stat şi a creşterii demnităţii poporului român pe plan internaţional am discutat cu pr. prof. univ. dr. Nicolae Chifăr, cadru didactic la Facultatea de Teologie Ortodoxă „Sfântul Andrei Şaguna” din Sibiu.

Părinte profesor, la 1 decembrie 1918 se realiza Marea Unire a românilor din toate provinciile româneşti istorice. Ce a urmat pe plan bisericesc pentru a se realiza unitatea administrativă, canonică, ierarhică a Bisericilor Ortodoxe din provinciile româneşti unite într-un singur stat?

La 1 decembrie 1918 se făcea ultimul şi marele pas spre realizarea unirii într-un singur stat independent a tuturor provinciilor româneşti. Unirea cea Mare aducea în interiorul graniţelor aceluiaşi stat nu numai provincii care fuseseră în stăpânirea imperiilor ţarist şi habsburgic şi se guvernau şi după Marea Unire de organisme proprii, adică Marele Sfat Naţional în Transilvania, Consiliul Naţional în Bucovina şi Sfatul Ţării în Basarabia, ci şi Bisericile Ortodoxe româneşti, care până la acel moment îşi coordonaseră viaţa administrativ-bisericească diferit faţă de cea din Vechiul Regat şi în strânsă dependenţă faţă de stat, excepţie făcând Biserica Ortodoxă din Transilvania, care avea la bază Statutul Organic al Mitropolitului Andrei Şaguna. Prin urmare, consolidarea unităţii statale a României Mari trebuia sprijinită şi de unificarea bisericească sub conducerea unitară a Sfântului Sinod de la Bucureşti. Primul pas l-a făcut Sinodul episcopesc al Mitropoliei Ortodoxe Române din Transilvania, întrunit sub preşedinţia Episcopului Ioan Papp al Aradului, ca „locţiitor de mitropolit”, la Sibiu, la 23 aprilie 1919, care adresa rugămintea „Prea Sfinţitului Sinod episcopesc central de la Bucureşti să primească cu frăţească dragoste pe episcopii mitropoliei noastre în sânul membrilor Sinodului episcopesc”, subliniind totodată necesitatea uniformizării organizării Bisericii din întreaga ţară pe principiul autonomiei după experienţa vieţii bisericeşti-constituţionale din Ardeal, admiţând şi mirenii în toate sectoarele, inclusiv în organismele electorale, Sinodul episcopesc exercitând ca autoritate supremă conducerea Bisericii. Astfel, reprezentanţii Bisericii Ortodoxe Române din toate provinciile româneşti, reuniţi la Sinaia, între 12 şi 15 iunie 1919, au convenit să se decreteze unificarea ierarhică şi canonică a Bisericilor din toate provinciile reunite având ca for suprem de conducere Sfântul Sinod şi ca model de organizare Statutul Organic al Mitropoliei Ortodoxe Române din Transilvania.

La 17/30 decembrie 1919, Sinodul central propunea ca unirea naţională să fie urmată şi de unirea bisericească a Bisericilor Ortodoxe din toate provinciile româneşti într-o singură Biserică Autocefală Ortodoxă Naţională Română, propunere votată în unanimitate de Sfântul Sinod, Adunarea Constituantă alcătuită din reprezentanţii tuturor Bisericilor Ortodoxe româneşti din toate provinciile a lucrat la elaborarea legislaţiei de organizare bisericească unitară şi astfel, la 4 mai 1925, au fost aprobate Legea şi Statutul pentru organizarea Bisericii Ortodoxe Române, aceasta constituind punctul central al unificării bisericeşti sub autoritatea supremă a Sfântului Sinod alcătuit din toţi ierarhii români ortodocşi din toate provinciile reunite, sub preşedinţia Mitropolitului primat de la Bucureşti.

Înscăunarea ca Mitropolit primat a Episcopului Miron Cristea al Caransebeşului a contribuit într-un mod aparte la realizarea unei Biserici româneşti unite, care să fie mai apoi recunoscută ca Patriarhie? Cum a contribuit Episcopul Miron Cristea, viitorul ­Patriarh al României, la realizarea acestei unităţi bisericeşti a românilor din noul stat născut la 1918?

La 18 decembrie 1919 a fost ales Mitropolit primat în scaunul vacant încă de la 1 ianuarie 1919 prin demisia Mitropolitului Conon Arămescu-Donici, Episcopul Caransebeşului, Miron Elie Cristea, înscăunat la 19 decembrie 1919. Alegerea nu era întâmplătoare, ci urcarea pe primul scaun ierarhic al României Mari a unui ardelean era semn de recunoştinţă pentru eforturile pe care le-a făcut Biserica românească din Transilvania pentru unirea acesteia în Regatul României, Episcopul Miron Cristea făcând parte din delegaţia care i-a înmânat regelui Ferdinand „Actul de unire de la 1 decembrie 1918”, la Palatul regal din Bucureşti, la 15 decembrie 1918. Militând pentru consolidarea Unirii, a susţinut proiectul lansat de regele Ferdinand la 10 mai 1920 de a se construi la Bucureşti o Catedrală a „Mântuirii Neamului” şi a participat la procesiunea strămutării capului lui Mihai Viteazul de la Iaşi la Mănăstirea Dealu, marele domnitor fiind un simbol al unităţii neamului românesc, cum reiese şi din cuvântările rostite de Mitropolit cu acest prilej.

Foarte implicat a fost şi în continuarea şi definitivarea procesului de unificare bisericească, prezidând Adunarea Constituantă, care a elaborat, pe baza Statutului Organic şagunian, legis­laţia privind această unificare. Un sprijin deosebit de important în această muncă dificilă şi laborioasă l-a avut Mitropolitul primat Miron Cristea din partea Mitropolitului Nicolae Bălan al Ardealului, de asemenea un militant de seamă al Marii Uniri de la 1 decembrie 1918 şi un susţinător remarcabil al adoptării principiilor de bază ale Statutului şagunian în Statutul pentru organizarea Bisericii Ortodoxe Române, tot el rostind şi o cuvântare documentată în faţa Senatului pentru aprobarea noului Statut, care a primit promulgare la 6 mai 1925.

Un alt act important pentru realizarea unificării depline a Bisericii Ortodoxe româneşti de pe întreg teritoriul României Mari l-a constituit decretarea ridicării Bisericii Ortodoxe Române la rang de Patriarhie, la 4 februarie 1925, Mitropolitul primat Miron Cristea devenind primul Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române. Propunerea ridicării la rang de Patriarhie a fost făcută prima dată de preotul Gheorghe Ciuhandu în cadrul Congresului preoţilor din Transilvania, întrunit la Sibiu între 6 şi 8 martie 1919. Ţinând cont şi de alte propuneri, în şedinţa Sfântului Sinod din 4 februarie 1925, s-a citit de către Mitropolitul Nectarie Cotlarciuc al Bucovinei propunerea semnată de şapte membri ai Sinodului privind necesitatea înfiinţării Patriarhiei. Propunerea, susţinută cu argumente istorice şi de sprijinul acordat de domnitorii români pentru ajutorarea vechilor patriarhii răsăritene, a motivat elaborarea „Actului de înfiinţare a Patriarhatului ortodox român”, citit de Episcopul Vartolomeu Stănescu al Râmnicului şi aprobat în unanimitate de Sfântul Sinod, devenind Hotărârea de înfiinţare a Patriarhiei Ortodoxe Române şi de ridicare a Mitropolitului primat la rang de Patriarh.

A fost ajutată Biserica ­Ortodoxă Română de mediul politic şi administrativ al României să devină ­Patriarhie?

Hotărârea de ridicare a Bisericii Ortodoxe Române la rang de Patriarhie a fost transmisă spre discutare şi aprobare la forurile legislative ale statului, respectiv la Senat, la 12 februarie 1925, şi la Camera Deputaţilor, la 17 februarie 1925. Motivată întemeiat de marii oameni politici ai vremii, precum Al. Lapedatu, Iuliu Maniu, Ion Mihalache, Ioan Lupaş şi alţii, hotărârea a fost aprobată ca extrem de necesară atât pentru consolidarea unităţii statului, cât şi pentru întărirea unificării bisericeşti şi promulgată la 23 februarie 1925, fiind publicată în Monitorul Oficial din 25 februarie 1925, cu titlul: „Lege pentru ridicarea scaunului arhiepiscopal şi mitropolitan al Ungrovlahiei ca primat al României la rangul de scaun patriarhal”. Astfel, Mitropolitul primat Miron Cristea devenea primul Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române.

 „Primită cu bucurie frăţească”

Cum a fost primită pe plan extern hotărârea Sfântului Sinod de a ridica Biserica Ortodoxă Română la rang de Patriarhie?

Legea conform căreia Biserica Ortodoxă Română era ridicată la rang de Patriarhie trebuia făcută cunoscută şi celorlalte Biserici Autocefale surori şi mai ales Patriarhiei Ecumenice de la Constantinopol. Această ridicare în rang a fost primită cu bucurie frăţească de celelalte Biserici Ortodoxe, care au răspuns scrisorii trimise lor de Patriarhul Miron Cristea cu felicitări şi binecuvântare, dând curs şi invitaţiei de a trimite reprezentanţi la ceremonia de învestire a noului Patriarh. Din partea Patriarhiei Ecumenice s-a primit Tomosul de recunoaştere a Patriarhiei ­Ortodoxe Române, la 30 iulie 1925, document semnat de Patriarhul Vasile al III-lea. Duminică, 1 noiembrie 1925, s-a desfăşurat în Catedrala Patriarhală ceremonia de învestire a Patriarhului Miron Cristea, fiind prezenţi membrii Sfântului Sinod, reprezentanţii statului şi 21 de delegaţi ai Bisericilor Ortodoxe: Patriarhiile Constantinopolului, Ierusalimului şi Serbiei, Bisericile Greciei, Bulgariei, Poloniei şi Rusă din emigraţie. S-au rostit cuvântări din partea Sfântului Sinod (Mitropolitul Pimen Georgescu al Moldovei) şi a celor şapte delegaţii ortodoxe, la care a răspuns apoi Patriarhul Miron Cristea.

Prestigiul de care se bucura Biserica Ortodoxă Română, de atunci încolo cu rang de Patriarhie, s-a manifestat şi prin aceea că la 3 noiembrie 1925 a avut loc un fel de „sinod endemic”, o consfătuire panortodoxă, propunându-se printre altele convocarea unui Sinod panortodox la care să se discute probleme de interes major pentru întreaga Ortodoxie.

Cum a fost organizată ­Patriarhia Română din punct de vedere administrativ-bisericesc după momentul recunoaşterii sale?

Patriarhia Ortodoxă Română a fost organizată din punct de vedere canonic-administrativ în cinci mitropolii: a Ungrovlahiei, a Moldovei, a Ardealului, a Bucovinei şi a Basarabiei. Fiecare mitropolie avea mai multe eparhii sufragane şi exista şi o Episcopie a Armatei, cu sediul la Alba Iulia. La rândul lor, eparhiile cuprindeau mai multe parohii organizate în protopopiate şi mai multe mănăstiri. Organele de conducere la nivel de parohie erau Adunarea parohială şi Consiliul parohial, iar la nivel de Patriarhie, Congresul Naţional Bisericesc şi Consiliul Central Bisericesc, în fiecare păstrându-se raportul 1/3 clerici şi 2/3 mireni. Forul suprem de conducere al Bisericii Ortodoxe Române este Sfântul Sinod, alcătuit din toţi mitropoliţii, arhiepiscopii, episcopii şi episcopii-vicari în funcţie, sub coordonarea Patriarhului ca preşedinte.

Identitate națională şi credinţă ortodoxă

Ce rol a avut această demnitate la care a fost ridicată Biserica Ortodoxă Română în anul 1925, când devenea Patriarhie, în păstrarea identităţii şi conştiinţei unităţii de neam şi credinţă a românilor?

Biserica Ortodoxă Română cu rang de Patriarhie îi încorpora pe toţi credincioşii ortodocşi români din cuprinsul României Mari create prin actul de unire de la 1 decembrie 1918. Acest lucru constituia şi o garanţie a unităţii naţionale având în vedere faptul că românii ortodocşi erau majoritatea indubitabilă a populaţiei României. Prin urmare, unificarea bisericească confirmată prin înfiinţarea Patriarhiei Române a contribuit esenţial la consolidarea unităţii naţionale, iar recunoaşterea ridicării Bisericii Ortodoxe Române la rangul de Patriarhie la nivel internaţional de către celelalte Biserici Ortodoxe Autocefale întărea şi recunoaşterea internaţională a Marii Uniri de la 1918 şi a ­independenţei şi unităţii naţionale a statului român. Prin unificarea bisericească într-o Biserică-Patriarhie se întărea conştiinţa apartenenţei tuturor ­românilor din provinciile unite într-un singur stat, la aceeaşi identitate naţională şi la aceeaşi credinţă ortodoxă.