Titus Vîjeu - o făptură a harurilor și darurilor

Un articol de: Grigore Ilisei - 08 August 2023

Prietenul nostru Titus Vîjeu, care, la 1 august 2023, a incrustat pe răbojul vieții sale cifra 75, a scos anul trecut o carte, cu un titlu bine ticluit, „Scrinul alb”, într-o căutată oglindire contrastantă cu „Scrinul negru” călinescian, așternând inscripțiunea pe ceea ce este de fapt o ladă de zestre a amintirilor sale cele mai prețioase, scrisori, fotografii de la prieteni buni, figuri stelare ale inteli­ghenției creatoare din România și lume, de la Ștefan Baciu la Nichita Stănescu, de la Pierre Seghers la Jean Claude Carriére, Emil Botta, Pierre Boisdeffre, Liviu Ciulei și Florian Pittiș, dintr-o listă mult mai lungă și garnisită cu nume tot unul și unul. Pentru că vremea lui Ion Ghica, marele maestru al genului epistolier, a apus de mult, toate aceste testimonii dragi stăteau troienite de uitare într-o mansardă, în acel imaginar scrin alb, aidoma icoanelor prinse-ntr-un ștergar de borangic, spuma lunii, nu a laptelui. Dar, în 2020, cum consemnează diacul Vîjeu, scrinul s-a voit deschis. „Într-o noapte de ianuarie, înainte ca «părintele patriei» să dea supușilor ordinul de închidere în case, am visat Scrinul Alb la care nu mă mai gândisem de mult.” Și, desferecându-l, proprietarul a trecut degrabă la fapte, potrivit propriei mărturisiri: „Am urcat în mansardă (n.n., cea a casei din așezarea natală, Breaza) și de pe terasă am privit îndelung livada și sălciile imense de pe hotar, zăbovind asupra munților din zare. Am pătruns în camera lambrisată și am văzut dulapul acela alb în care stăteau de ani buni scrisorile și fotografiile. Mi-am dat seama că, după cum îmi propusesem cândva, sosise momentul să recitesc toate înscrisurile, pentru a mă întoarce în timp.

Și brusc mi-a venit în minte versul unui poet spaniol, Felix Grande: „În Europa, bătrânețea vine pe neașteptate”.

Sosise și la mine, drept care am luat conți­nutul „scrinului” meu drag cu mine, la Bucu­rești. Timp de două luni am citit și răscitit ace­le pagini ce m-au ajutat să străbat vremea cumplită a „stării de urgență”...

Nu doar le-a citit, ci a urzit țesătura unui pânzet al celei mai de preț comori a sufletului uman, cea a prieteniei, ce-i în ADN-ul său și căreia îi dă expresie într-un chip nepereche. Desfătându-mă cu lectura și privirea măiestrei scoarțe, în care fotografiile-document, reproducerile scrisorilor ori ale dedicațiilor par a fi ferestre spre ispititoare universuri fermecate, mi-am zis că pot alătura scrinului său sipetul meu. Stă undeva ca un chivot și în lăuntru sunt niște bogății neasemuite, prieteniile, nu foarte multe. Câte sunt au caratele diamantelor cele rare. Nu se pot licita. De le-ai scoate la vânzare, s-ar risipi ca un fum. Răspândesc străluminarea inefabilului, adică sublima întruchipare a frumuseții. Între aceste boțuri ca din humuleșteana humă humuită, unul ce-mi bucură viața e cel al prieteniei cu Titus Vîjeu. S-a ivit ca un dar ceresc, cum am spus-o în cartea noastră de dialog parcă peripatetic „Un veac în spate, un veac în față-cu Grigore Ilisei despre locuri, oameni și cuvinte”. Volumul cu pricina este de altfel un semn grăitor al acestei prietenii, ce o socotesc pământeană și cerească, căci ne va lega, n-am îndoială, și în veșnicie. Eram într-o cădere care parcă nu se mai sfârșea după pierderea dragii mele Ecaterina, în toamna anului 2020, și prietenul meu, parcă auzind șuierul acelei scoborâri spre afunduri, mi-a întins o mână, de care m-am prins și am ieșit la lumină. M-a provocat, cu iscusința sa de om al dialogului, la o spovedanie, la recapitulări necesare ale drumurilor vieții, care s-au dovedit tămăduitoare. Dar ca să revin la acel moment neașteptat al odrăslirii legăturii noastre prietenești, acesta s-a petrecut tot ca o binecuvântare pogorâtă din înalturi. Eram la începutul anului 1973 convocat la București, smuls din cuibarul meu ieșean, ca să fiu unul dintre timonierii noului program de radio pe UKW, FM-ul de azi, în vederea unei așezări definitive în Capitală, ce nu prea mă tenta. Cunoșteam destulă lume din stupul acesta al Radiodifuziunii Române, din care făceam parte de ceva timp, dar mă simțeam stingher și străin în vremuiala bucureșteană. Și atunci cineva mi-a dat de înțeles că nu sunt singur, că mă pot bizui pe el. Era înalt și slăbănog ca mine. Purta niște ochelari fumurii, cu sticlă destul de groasă, care însă nu zăgăzuiau expresia îmbietoare, de om bun, plin de umor, cu o inteligență scăpărătoare, dar calină. Vocea lui de clopot din bronz, cu clinchet argintiu, îl făcea și mai plăcut vederii. El, Titus Vîjeu, mi-a fost reazăm în acele luni în care am rămas la București și ruperea de Iași a fost mai puțin dureroasă. Aș putea pune apropierea aproape miraculoasă a sufletelor noastre pe seama afinităților scriitoricești comune. Deși urmase critica și istoria filmului la Institutul de Teatru și Film „I.L. Caragiale”, Titus era atras de literatură. Publicase un prim volum de versuri „Panatenee”, 1969, prin care intrase în Uniunea Scriitorilor și avea o experiență de redactor la revista „Astra”, de la Brașov, ce o precedase pe cea din redacția culturală a Radioului București. Era un nume ce începuse să se afirme, plin de promisiuni, ceea ce o determinase pe Sofia Șincan, colega mea din conducerea redacției Programului III, să-l includă în noua echipă, ce-i reunise pe unii dintre cei mai valoroși realizatori ai instituției. Sigur, în înfiriparea acestei prietenii, ce numără o jumătate de veac, omenia, bunătatea lui au jucat rolul primordial. Nu că-ți întindea mâna, ci te îmbrățișa cu toată făptura lui, care era, cum aveam să-mi dau seama repede, una a harurilor, dar și a darurilor. Avea înzestrări multiple și știa să le exploateze cu talent și inteligență. Se exprima personal pe mai multe planuri, translând valori într-o mișcare de vase comunicante dintr-o parte în alta, iscusit găsind de fiecare dată ceea ce trebuia mediului în care se manifesta. Sonurile lui în poezie, cu nota lor proprie, erau cele ale unui cunoscător profund al liricii lumii, hermeneut de finețe și traducător cu antene fine al acesteia. Publicistica lui, radiofonică sau scrisă, se distingea prin eleganța scriiturii, substanța ideatică și de informație, unghiurile originale de abordare. Când o prezenta la microfon, vocea lui, cu acele rezonanțe și reverberări clopoțire la chindie, o purta drept la sufletul ascultătorilor. Specialistul în critica și istoria filmului părea retras în plan secund, nu glăsuia în acel moment semenilor, pentru că el colinda cu voluptate și frenezie toate coclaurile literaturii în căutarea lânii de aur, ce avea să-i fie materie primă pentru reflecțiile viitoare privind filmul. Acestea aveau să cunoască eflorescența odată cu revenirea sa în lumea cinematografului, „un paradis în mișcare”, cum îl definește în ultima sa carte consacrată domeniului, cea din 2022. A dat, concomitent cu prodigioasa sa activitate de profesor universitar la cea mai înaltă școală a domeniului din România, exegeze fundamentale, de referință, cum ar fi cea despre Andrjez Wajda - „omul de celuloid”, ori opurile efigie ale creatorilor români, regizorii Dan Pița, Mircea Daneliuc, ori scenograful D.R. Popescu. S-a impus ca o personalitate cu multiple și diamantine fațete și cu deschidere enciclopedică, ilustrată și de cartea sa „Constelația Nobel 1901-2018“, apărută la Editura Academiei în 2019.

Titus Vîjeu dobândise un loc respectat în conclavul intelighenției românești, dar rămăsese același cald și fermecător companion, povestitor al verbului vrăjit, actor care făcuse deliciul atâtor și atâtor reuniuni prietenești și de breaslă, unde cucerise cu recitalurile lui în care, dacă închideai ochii și ascultai, îi aveai în față pe tribunul Adrian Păunescu, ori pe Genialul de la Scornicești, adresându-se graseind cu „Dragi tovarăși și prieteni”. Poate această substituire, destul de primejdioasă, ajunsese la urechile Marelui Conducător, dar se vede că îi plăcuse cum cuvânta cu vocea cea fără de egal a lui Titus, că nu trimisese poterile după cel care pusese la cale „blasfemia”.

Prietenia aceasta a noastră, a mea, a Ecaterinei, cu Titus și cu minunata lui doamnă Virginia, a rezistat eroziunii timpului nu doar că n-a fost roasă de meschinăriile ce pun la pământ prietenii exemplare multă vreme, ci pentru că a curs în rosturile dintotdeauna ale unei asemenea legături, existând potrivirile cuvenite și acea generozitate de a ne dărui, fără de rețineri, unii altora, de a fi, ori de câte ori a fost cazul, una și aceeași alcătuire sufletească. Eram departe situați unii de alții, dar de fiecare dată când ne regăseam parcă nu ne-am fi despărțit vreodată. Sipetul meu, în care pulsează viu boțul acestei prietenii, se învecinează cu scrinul său alb, adică cu puritatea zăpezilor neatinse de pulberile ce întunecă. Și stând unul pe sipet, altul pe scrin, ne dedulcim la „Oleacă de taifas”, peste care el presară mirodenii de ospăț princiar. Iar eu ridic cupa cu ambrozie și nectar, urându-i anii cei mulți și rodnici întru bucuria iubitorilor de delicateți spirituale.