Tomaida, monahie și mamă, în slujirea Bisericii și a familiei

Paginile literaturii creștine, asemenea unor ferestre deschise către lumina veacurilor trecute, oferă exemple strălucitoare de mame care și‑au crescut copiii în frumusețea credinței în Hristos, în rânduiala rugăciunii și în lucrarea neobosită a faptelor bune. Despre unele dintre aceste femei binecuvântate s‑au păstrat mărturisiri de o rară duioșie sufletească, adevărate icoane literare ale vieții de familie, care rămân, atât pentru omul de astăzi, cât și pentru generațiile de mâine, repere de lumină și modele de trăire. În jurul lor s‑au adunat privirile și nădejdile fiilor Bisericii, mai ales în vremuri tulburate, când lumea era încercată de valuri de secularism, de frământări și de numeroase curente străine de duhul Evangheliei. În acele împrejurări, chipul mamei creștine a rămas o călăuză discretă și statornică, o mărturie vie a credinței lucrătoare prin iubire.

Aceste femei au fost, încă de atunci, așezate în icoana inimilor credincioșilor, chiar dacă nu toate au fost înscrise în rândul sfinților pomeniți în calendar. Cu toate acestea, vocația maternă poartă în sine o sfințenie tainică, pentru că mama este sfântă prin însăși chemarea ei, iar femeia se va mântui prin naștere de prunci, după cuvântul Scripturii. Nu numai din paginile cărților sfinte aflăm despre măreția acestor făpturi minunate, ci și din istoria vie a Bisericii, unde întâlnim mame care au unit în viața lor lumina credinței cu strălucirea faptelor bune, dăruindu‑se cu generozitate pentru familie, pentru copii și pentru aproapele. Iar alături de acestea strălucește jertfa fără margini a femeilor care, părăsind lumea, au îmbrăcat haina monahală, adăugând vieții lor o dimensiune de adâncă rugăciune și nevoință.

Cu toate acestea, în istoria Bisericii întâlnim și câteva exemple de mame sfinte care, după ce au adus pe lume prunci și i‑au crescut în credință, au ales drumul monahismului, ca o încununare a unei vieți deja dăruite lui Dumnezeu. Unele dintre ele s‑au rugat și au plâns mult pentru fiii lor, încât lacrimile lor au devenit izvoare de mântuire. Nu putem uita cuvintele pline de nădejde rostite Monicăi, mama Fericitului Augustin, de către Sfântul Ambrozie, Episcopul Mediolanului: „Nu poate pieri fiul atâtor lacrimi”. În aceste cuvinte se ascunde o întreagă teologie a iubirii materne și a rugăciunii stăruitoare. Pentru lacrimile mamei, pentru suspinul și rugăciunile ei, nici unul dintre fii nu poate pieri cu adevărat. Fericiți sunt, așadar, cei care au avut sau au încă mame rugătoare, acele suflete smerite care veghează pentru copiii lor înaintea lui Dumnezeu, iar binecuvântată este și memoria celor care au rămas în istorie ca mame ale sfinților sau mame ale credinței.

Chipurile celor care, după ce și‑au crescut copiii și i‑au așezat în rânduiala vieții, au ales liniștea mănăstirii și frumusețea monahismului sunt, în adevăr, de mai multe ori fericite. Ele sunt binecuvântate pentru râvna cu care și‑au slujit familiile, pentru osteneala și jertfa lor de fiecare zi, dar și pentru dragostea cu care au dorit să‑și încheie viața departe de tumultul lumii, în tăcerea binecuvântată a rugăciunii. Așa au fost, din vechime, sfintele mame ale unor mari Părinți ai Bisericii, care s‑au așezat în ceata femeilor mironosițe, trăind în sihăstrie și încheindu‑și viața în armonie duhovnicească, ca într‑o cântare liniștită a sufletului.

Ceasul lor din urmă le‑a găsit în bucuria slujirii Stăpânului, pregătite pentru întâlnirea cu Cel pe Care L‑au iubit toată viața.

Nu cu mult timp în urmă, în anul 2009, Mitropolia de Veria, Naousa și Campania a înaintat Patriarhiei Ecumenice propunerea de a canoniza întreaga familie a Sfântului Grigorie Palama. Cererea a fost primită cu bucurie, iar rezultatul a fost de o frumusețe rar întâlnită în istoria Bisericii: au fost canonizați șapte sfinți, șapte oameni care au trăit Evanghelia în aceeași familie, ca într‑o mică biserică... Printre aceștia se aflau mama Sfântului Grigorie Palama, surorile lui, frații lui și tatăl său - acesta din urmă fiind un înalt funcționar imperial în vremea împăratului Andronic al II‑lea Paleologul. O astfel de familie devine o icoană a sfințeniei trăite în comuniune, o mărturie că harul lui Dumnezeu poate rodi în mod minunat în orice vreme.

Dar câte alte familii de sfinți nu au existat în istoria Bisericii! Ce cuvinte pline de cinstire ne‑a lăsat Sfântul Grigorie Teologul despre mama sa, care i‑a fost călăuză în credință încă din anii copilăriei! Sau cât de mișcătoare sunt aprecierile marelui Ioan Gură de Aur despre fericita sa maică, Antuza, pe care o privea ca pe o adevărată icoană a virtuții! Și câte alte exemple nu s‑ar putea adăuga acestor mărturii! Mai aproape de noi, în vremurile contemporane, întâlnim chipul nevoitor al mamei Sfântului Cleopa, care, după o viață grea și plină de încercări - printre care s‑a numărat și moartea timpurie a mai multor dintre fiii săi -, a ales drumul sihăstriei și și‑a încheiat zilele la Mănăstirea Agapia Veche, sub numele monahal de Agafia. În același duh se înscrie și mama Sfântului Dometie de la Râmeț, Filotima, dar și alte chipuri luminoase din calendarul Bisericii, sau din acel calendar tainic al inimii, unde sunt înscrise numele cunoscute în chip deplin doar de Dumnezeu.

În această pleiadă luminoasă a mamelor credincioase și a femeilor dăruite lui Dumnezeu, se numără și monahia Tomaida Butnaru, viețuitoare a Mănăstirii Văratec în ultimii douăzeci de ani ai vieții sale.

Întreaga sa existență s‑a desfășurat însă în cetatea Iașilor, în apropierea binecuvântată a Sfintei Parascheva, în preajma bisericilor și a slujbelor, într‑o atmosferă în care respirația credinței se simte la fiecare pas. Acolo a cinstit slujirea sacerdotală a multor preoți și monahi, pe care i‑a prețuit, iar viața ei s‑a împletit armonios cu viața Bisericii. În același timp, s‑a dăruit cu toată inima familiei sale, trăind acea frumusețe discretă a unei existențe în care dragostea pentru cei apropiați și dragostea pentru Dumnezeu nu se despart niciodată, ci conviețuiesc, asemenea a două lumini care se întrepătrund și se întăresc una pe alta.

Necunoscută de cei mai mulți, dar cunoscută de Dumnezeu și de cei care au întâlnit‑o în simplitatea ei luminoasă, monahia Tomaida Butnaru, cu numele de botez Ecaterina, a fost una dintre acele creștine smerite care, fără zgomot și fără dorința de a fi văzute, au purtat în viața lor o adâncă frumusețe a credinței. În rânduiala tăcută a zilelor sale, ea a trăit cu discreție, dar cu o statornicie impresionantă, lucrarea iubirii și a jertfei. Muncind din greu pentru a‑și crește cei patru copii, cu trudă, răbdare și nădejde, a pus în fiecare gest al vieții sale o dragoste care nu se stinge. Iar pentru această dragoste și pentru râvna ei neobosită, unul dintre fiii ei, încă din anii tinereții, a ales să‑i slujească lui Dumnezeu.

Drumul lui a început în tăcerea mănăstirilor din Moldova, mai întâi la Mănăstirea Secu, unde mergea adesea în vremea vacanțelor, apoi în liniștea și trăirea duhovnicească a Mănăstirii Sihăstria, unde a devenit monah. În anii care au urmat, fiul ei a ajuns un cunoscut slujitor al Bisericii din Moldova, slujind cu râvnă atât la Catedrala Mitropolitană din Iași, cât și la o mănăstire ieșeană, continuând astfel, într‑un mod tainic și luminos, rugăciunile și osteneala mamei sale.

Din clipa în care fiul ei a fost chemat să slujească la Catedrala Mitropolitană din Iași, îndată după anul 1990, am cunoscut‑o pe această mamă aleasă, o femeie care venea cu credincioșie de mai multe ori pe săptămână pentru a se închina Sfintei Cuvioase Parascheva și pentru a‑și vedea fiul. În acele vizite simple, dar pline de trăire, se descoperea întreaga respirație a inimii ei de mamă. Dragostea îi strălucea pe chip, în bucuria întâlnirilor, în gesturile mici și în osteneala tăcută a grijii pentru ceilalți. Nu venea niciodată cu mâinile goale: pregătea cu migală cozonaci și bucate, pe care le aducea nu doar fiului său, ci și celorlalți slujitori ai catedralei, pe care îi prețuia și îi îmbrățișa cu aceeași căldură sufletească. În acele daruri simple se simțea o inimă mare, o inimă de mamă care știa să împartă dragostea ei tuturor.

Iar după ce anii vieții au trecut și obligațiile față de familie și de locul de muncă s‑au încheiat, în sufletul ei a revenit o dorință mai veche: chemarea de a‑și petrece restul vieții în apropierea mănăstirii. Astfel a ajuns la Mănăstirea Văratec, acel loc binecuvântat în care pădurile, liniștea și clopotele alcătuiesc o adevărată poezie a credinței. S‑a așezat nu departe de Biserica Sfântului Ioan Botezătorul, într‑un ținut încărcat de povești, de memorie monahală și lumină duhovnicească. Casa în care a locuit poartă până astăzi amintirea unor monahii venerabile, care avuseseră ascultări înalte atât la Văratec, cât și la alte mănăstiri.

În noua ei viață monahală, monahia Tomaida își împlinea ascultarea cu o simplitate dezarmantă. De dimineața până seara, făcea după priceperea ei tot ceea ce îi stătea în putință pentru a fi de folos, fără a căuta odihnă sau laudă. Nu lipsea de la biserică, își împlinea cu credincioșie pravila și încerca să fie de ajutor obștii, în pofida vârstei înaintate. Astfel, ducea o viață discretă, dar plină de lumină, o viață în care fiecare zi devenea o mică jertfă adusă lui Dumnezeu.

Întâlnind‑o de multe ori după stabilirea ei la Mănăstirea Văratec, am putut înțelege mai bine taina inimii sale. În ochii ei se vedea dorul după copii, după casa în care trăise atâția ani și după locurile în care își petrecuse viața. Dar, în același timp, se simțea și bucuria acestei noi chemări, dragostea profundă pentru viața monahală pe care o dorise și pe care o îmbrățișase cu liniște. Prin această împăcare a dorului cu nădejdea, monahia Tomaida rămâne pentru mine un exemplu luminos, înaintea căruia putem repeta cuvintele pe care odinioară păgânii le rosteau cu uimire privind viața creștinilor: „Ce mame au creștinii!”...

Într‑adevăr, sunt rare astfel de exemple, în care bunătatea, munca, jertfa și iubirea se împletesc armonios cu privegherea, rugăciunea și lepădarea de lume. Toate aceste virtuți se regăseau în viața monahiei Tomaida Butnaru, care și‑a purtat ultimii ani ca pe o lumânare aprinsă în tăcere.

Iar, când și‑a încheiat zilele, trupul ei - purtând urmele anilor de suferință, dar și strălucirea rugăciunii și a lucrării impresionante a faptelor bune - a fost așezat în cimitirul Mănăstirii Văratec, între călugărițe de seamă, nu departe de mormântul Episcopului Partenie Ciopron și de locul de odihnă al unor vestiți duhovnici ai mănăstirii, oameni care au trăit cu râvnă sfântă și care au lăsat în urmă o memorie binecuvântată.

De la înmormântarea ei în cimitirul acestei mănăstiri au trecut șapte ani - care par uneori o clipă, ca și când totul s‑ar fi petrecut ieri, și totuși ani care ne amintesc necontenit de fuga implacabilă a timpului și de trecerea noastră adeseori grăbită prin vremuri care ne pot înșela.

Cred că monahia Tomaida, cea care fusese odinioară sora Ecaterina Butnaru, și‑a împlinit menirea mai întâi în mijlocul lumii, în viața de familie, asemenea Martei, iar mai apoi a căutat să împlinească și chemarea Mariei, ascultând neîncetat cuvintele Domnului. A fost râvnitoare, rugătoare și întotdeauna primitoare de străini, trăind ospitalitatea luminoasă ce caracterizează inimile cu adevărat creștine.

Pentru toate acestea cred că a aflat multă răsplată și s‑a alăturat sfințitei cete a mamelor creștine din istoria Bisericii care și‑au iubit copiii cu o dragoste jertfelnică și care, mai presus de orice, L‑au iubit pe Dumnezeu.

Un astfel de chip al iubirii tăcute, al slujirii smerite și al unei dăruiri rar întâlnite a fost viața monahiei Tomaida Butnaru.

O viață simplă în aparență, dar plină de o lumină care rămâne, asemenea unei candele aprinse, în memoria celor care au cunoscut‑o și în istoria sufletelor binecuvântate...