Trăirea, definitorie în Ortodoxie

Înainte de a-l cunoaşte personal, auzisem vorbind despre părintele Dumitru Popescu din mărturiile unor călugări nemţeni care l-au avut coleg de studii universitare: arhimandriţii Mitrofan Băltuţă şi Partenie Apetrei, ori protosinghelii Firmilian Olaru şi Longhin Pop. Aceştia vorbeau despre anii de dinainte de nefericitul decret 410 când mulţişori călugări aveau posibilitatea de a urma şcolile de teologie, cu profesori de faimă care-şi împlineau în mod deosebit vocaţia de învăţători şi luminători ai tinerilor teologi.

În 1989 când am devenit student al Institutului Teologic de Grad Universitar din Bucureşti, părintele profesor Dumitru Popescu era rectorul acestei prestigioase şcoli de teologie cu pretenţii în lumea culturală a Bucureştiului. S-a remarcat, nu atât pentru faptul că existau doar două instituţii de acest fel în Patriarhia Română, ci mai ales pentru faima pe care o ducea mai departe, rectorul având în preajmă profesori şi asistenţi de certă valoare. Cei mai mulţi dintre profesorii de atunci nu mai sunt. În locul lor ostenesc ucenicii şi mai tinerii absolvenţi, superiori numeric în noua organigramă cerută de Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului. Prezenţă discretă şi demnă, rectorul Dumitru Popescu era întâlnit pe holurile institutului doar înaintea orelor pe care le preda studenţilor din ciclul (cursul) superior sau la venirea şi la plecarea din şcoală. Avea chipul luminos, cu puţină barbă, îngrijit, purtând întotdeauna brâu negru peste reverendă. Nu vorbea foarte mult, era atent şi înţelept. Cu puţine zile înainte de evenimentele din decembrie 1989 a organizat împreună cu ceilalţi universitari mult-aşteptatul concert de colinde susţinut de studenţii institutului. Cum era obiceiul, rectorul a vorbit adresându-se deopotrivă înalţilor ierarhi, profesorilor, studenţilor şi auditoriului din aulă. Discursul său, întotdeauna concentrat, nu avea la prima vedere nimic spectaculos. Nu ridica tonul şi nu avea mişcări bruşte ale corpului sau mâinilor. Altceva domina în cuvintele rectorului. puterea de sinteză, erudiţia, discreţia care trebuie să caracterizeze un trăitor al Evangheliei. Ce a urmat se ştie. În ianuarie 1990, Institutul Teologic de Grad Universitar din Bucureşti a trecut şi el prin focul evenimentelor de atunci. Reproşuri, acuzaţii, ură (din păcate), toate s-au întâlnit în discuţii purtate pro şi contra de studenţi şi profesori. Voturi de blam, îndepărtări din facultate, schimbări, primeniri, toate s-au întâmplat sub ochii rectorului. El, din nefericire, nu se putea aşeza în faţa tumultului pornit în acele zile. Şi-a apărat instituţia, colegii şi studenţii. A fost o perioadă grea cum nu mai cunoscuse generaţia lor. Cred că părintele Dumitru Popescu a gestionat corect situaţia şi a găsit formule elegante în acele momente. Au fost zile în care Biserica, prin ierarhii şi profesorii ei, era solicitată să răspundă la numeroase întrebări din mass-media. Televiziunea şi ziarele, nu întotdeauna binevoitoare, căutau întrebări fără să urmărească adevărul. Părintele Dumitru Popescu a fost unul dintre apologeţii acelei vremi. L-am întâlnit de câteva ori şi la paraclisul institutului - "Sfânta Mc. Ecaterina". Slujea cu evlavie, atenţie şi discreţie. Nu s-a remarcat ca un strălucit slujitor, dar cred că avea o trăire interioară profundă, el - fiu de preot, care ducea mai departe tradiţia sacerdotală în al cărei spirit fusese educat. În 30 ianuarie 1990, de la Institutul Teologic de Grad Universitar din Bucureşti, mai precis din paraclisul şcolii, se transmitea în direct la Televiziunea Română Sfânta Liturghie cu prilejul hramului Şcolilor de Teologie. Părintele Dumitru Popescu a cuvântat atunci despre rolul celor trei ierarhi în Teologie şi modelul pe care aceştia îl oferă viitorilor slujitori ai Bisericii. Dacă n-a fost prima transmisiune în direct, sigur a fost printre primele slujbe care au ajuns, prin intermediul televiziunii, în casele românilor după 1989. Împreună cu ierodiaconul Sebastian Paşcanu (mai mare cu un an de studii) i-am solicitat rectorului o audienţă. A fost binevoitor şi înţelegător, chiar respectuos faţă de noi care eram ierodiaconi şi cu 40 de ani mai tineri decât el. La plecare, părintele Dumitru Popescu ne-a invitat să servim masa în sufrageria în care prânzeau profesorii şi asistenţii. Datorită acestui privilegiu am avut posibilitatea să-l întâlnesc de câteva ori şi pe părintele Mircea Chialda, pensionar de ceva timp, care împreună cu ceilalţi spuneau în timpul prânzului cuvinte de duh sau diverse amintiri. După un an sau doi, la nou­înfiinţata Facultate de Teologie din Iaşi, părintele Dumitru Popescu a fost invitat să predea cursuri de dogmatică. Venea o dată pe lună. Expunea învăţătura Bisericii Ortodoxe interdisciplinar şi interconfesional. Se vedea de departe că era bun cunoscător al teologiei romano-catolice, mediu în care studiase la Roma şi apoi în nenumărate întâlniri şi dialoguri din anii â80 când a lucrat în cadrul Conferinţei Bisericilor Europene (KEK) cu sediul la Geneva. Vorbea adeseori despre importanţa trăirii în Ortodoxie, definitorie după cum afirma Sfinţia Sa. Avem, spunea, nealterate învăţătura Bisericii, frumuseţea scrierilor patristice, tezaurul întreg care vine de la Mântuitorul, Sfinţii Apostoli şi Părinţii Bisericii, avem însă probleme cu trăirea. Aici este esenţa Ortodoxiei. Dintre toate subiectele expuse de la catedră, parcă cel mai preocupat a fost de învăţătura despre Sfânta Treime. Îmi amintesc şi de micile scheme aşezate pe tablă pentru a înţelege mai bine erezia adaosului Filioque. Tot printre amintirile legate de părintele Dumitru Popescu este şi o preafrumoasă întâlnire ce a avut loc la Mănăstirea Cetăţuia de lângă Iaşi unde eram invitaţii bunului părinte arhimandrit Mitrofan Băltuţă. Cei doi se cunoşteau de demult, din tinereţe, aşa încât am fost martorul unor destăinuiri rare cum n-am mai auzit altădată. Părintele Dumitru Popescu a fost atunci un om cald şi surprinzător, mult diferit de profesorul cu care eram obişnuit la cursuri. Regret că n-am putut înregistra întâlnirea din seara aceea. Multe ceasuri până după miezul nopţii ne-a vorbit despre tatăl său din Călugărenii Giurgiului, greu încercat în anii regimului comunist şi despre profesorii, pe care i-a avut la seminar şi facultate. Dintre toţi păstra o imagine specială marelui profesor Teodor M. Popescu, pe care-l considera nu doar gigant al teologiei, ci şi un mare trăitor. Spunea părintele Dumitru Popescu că venea la curs cu geanta plină de scrieri din Actele martirice, citind studenţilor ultimele cuvinte ale celor condamnaţi pentru credinţa lor în Mântuitorul Iisus Hristos. M-am întors cu părintele Dumitru Popescu conducându-l la camera unde locuia în căminul Facultăţii de Teologie. Am apreciat atunci în mod deosebit, mai mult decât la ore, frumuseţea cuvântului şi recunoştinţa faţă de un dascăl pe care-l considera un mare preot fără reverendă. La despărţire mi-a spus ceva şi despre arhimandritul Mitrofan care ne fusese amfitrion. Era o apreciere sinceră, după cum şi merita bunul stareţ al Cetăţuii. Desigur, nu poţi face uşor un portret în cuvinte al unui om, preot şi profesor care a modelat sufletele multor studenţi şi care a trăit într-o lume a cărţilor şi cuvintelor frumoase. Şi pentru că s-a obişnuit cu această lume a Cuvântului Celui veşnic viu s-a dus către El să fie de Înviere, acolo, în Împărăţia Preasfintei Treimi despre care atât de frumos cuvânta. Înainte de călătoria din urmă, m-am dus la Biserica "Sfânta Ecaterina", paraclis al Facultăţii de Teologie "Justinian Patriarhul" să-i mulţumesc părintelui rector şi profesor pentru cursuri, pentru multa discreţie şi să-l asigur de păstrarea în adâncul inimii mele a tuturor amintirilor legate de personalitatea sa.