„Trăirea, nu simpla cugetare, este sursa înălţării“

Domnule profesor, putem considera că moralitatea este o latură definitorie a omului?

Omul moral este cel ce se constituie în vehiculul binelui, nu omul natural, şi cu atât mai mult mediocritatea lui, care decurge din mediocritatea trăirilor sale care îl trag în jos, lăsându-l pradă mădularelor sale, păcatului care nu poate fi biruit decât prin puterea pe care ţi-o dau trăirile spirituale dăruite, înălţătoare. Trăirea este, deci, sursa şi cadrul înălţării, nu simpla cugetare, starea gândită a lumii. Natura păcătoasă e pentru noi, oamenii, ceva dat, neschimbabil. Cu raţiunea şi conştiinţa sa, omul ajunge până la recunoaşterea acestei păcătoşenii, condamnând-o şi negând natura ei, dar această negare nu merge mai departe de un singur gând şi, prin aceasta, se dovedeşte mincinoasă; fiindcă un gând care condamnă realitatea, dar nu o poate suprima, se arată neputincios, oscilant lui însuşi, şi de aceea mincinos. „Înnoirea vieţii vine prin fapta morală, prin credinţă…“ Cum poate realiza omul convertirea, întoarcerea de la păcat, de la moarte la viaţă? Pentru a putea schimba şi îndrepta realmente natura noastră, trebuie cu necesitate ca în noi să se reveleze un alt principiu eficient, aparţinând unei alte vieţi. Omul nu-şi poate crea, el însuşi, din nimic, principiul acestei vieţi noi. Viaţa cea nouă şi bună este dăruită de Cel Ce este mai înalt şi mai bun decât lumea. Această viaţă bună se numeşte de aceea şi dar sau har. Însă, lucrarea harului, adică înnoirea vieţii, nu poate veni prin fapta şi prin starea omului mediocru, ci prin faptă morală, prin credinţă, prin manifestare trăitoare deosebită, înălţătoare. Ce trebuie făcut pentru a sta împotriva păcatului? Starea călduţă, mediocră este condamnată de Mântuitorul Hristos în Apocalipsă. Omul mediu este media sentimentelor mediocre, mijlocii, din care nu poate izvorî reacţia morală, adică forţa necesară pentru a impune o regulă. E nevoie deci de o trăire plenară a sufletului în rugăciune, în sărbători, în tradiţii şi în obiceiuri, în credinţă şi în bun simţ. Pe când simţirea şi starea de conştiinţă a omului mediocru se adăpostesc în sistemele ideologice şi în amoralismul intelectualilor şi al ideologilor, al marilor demagogi. Cum se poate trăi moral în marile aglomeraţii urbane, unde putem vorbi mai degrabă de omul-masă, prea puţin preocupat de morală, de păcat? În oraşele moderne, unde s-au înregistrat creşteri extraordinare ale infracţiunilor, putem vorbi de o imoralitate socială. Creşterea urbană nu a fost însoţită de o întărire pe măsură a respectului, ci din contra, de o prăbuşire a lui şi a sentimentului social. Ceea ce te poate asemăna cu alţii este trăirea împărtăşită cu ei? Vorbind de solidaritatea care leagă membrii unei comunităţi, se pot distinge două forţe: una care ţine de fiinţa mediocră, care presupune asemănarea bazată pe imitaţie, pe trăiri mărunte şi pe meschinăria apucăturilor (media socială), la care se adaugă al doilea tip de forţă, cea interioară (energia morală), procurată insului de trăirile înălţătoare, fundamentate şi ele pe sentimente comune, cum ar fi acela pe care ţi-l mijlocesc rugăciunea ori sărbătoarea, sentimente deosebit de intense, generate de fenomenul asocierii cu alţii, care devin astfel asemănători ţie, dar într-un plan spiritual mai înalt. Ceea ce te poate asemăna cu alţii la maximum, conservând în interiorul fiinţei tale intensităţile actelor sufleteşti şi morale, este trăirea împărtăşită cu ei, cu cât mai mulţi, de o mare putere de cuprindere afectivă care, la vârf, este religioasă. Cum societatea modernă secularizează sărbătoarea, deci slăbeşte în câmpul ei intensitatea legăturii sociale, ea poate accentua şi generaliza chiar mediocritatea colectivă (esenţa masificării). Soluţia la mediocritatea permanentă este revenirea la religie, la personalismul comunitar. Pentru că altfel există riscul ca masa mare să rămână scufundată în mediocritatea socială, din care iese doar la sărbători, ori prin acele manifestări înalt spiritualizate al vieţii zilnice, rugăciunile. Religia este una dintre formele de maximă socializare, iar sentimentul religios nu se manifestă efectiv decât în şi la tipul cu o conştiinţă colectivă maximală, ceea ce înseamnă că religiozitatea nu poate triumfa în cadre egoiste sau superficiale.