Transplantul transformă suferinţa în nădejde

La începutul lunii iulie s-a efectuat primul transplant dublu de picioare. Operaţia desfăşurată în spitalul La Fe din Valencia a făcut înconjurul lumii. Departe de a fi o simplă maşinărie, corpul uman poate totuşi primi piese de schimb care îi permit uneori o supravieţuire cel puţin satisfăcătoare pentru ani de zile.

Echipa condusă de chirurgul Pedra Cavadas a efectuat acest transplant unui bărbat ale cărui picioare au fost amputate deasupra genunchiului în urma unui accident. Dr. Cavadas este recunoscut pentru performanţele sale în domeniul transplantului, iar pentru acesta a primit aprobarea din partea Ministerului Sănătăţii din Spania încă din noiembrie anul trecut. Doamna ministru Leire Pajín Iraola speră ca această operaţie "să aducă speranţa pacienţilor care au suferit amputaţii". Ea a mulţumit familiei donatorului, care prin "generozitatea" ei a făcut din Spania "un exemplu de solidaritate în lume". Ţara iberică este recunoscută pe plan mondial ca un lider în domeniul transplantului, după ce a implementat în 1989 o reţea naţională prin care se monitorizau atent serviciile de urgenţă pentru a identifica posibilii donatori. Atunci când aflau despre un deces, coordonatorii de transplant din fiecare spital vorbeau cu mult tact cu familia îndurerată pentru a obţine permisiunea de a folosi organele decedatului în scopul de a salva vieţile altor persoane. Primul transplant a fost efectuat de Sfinţii Doctori Cosma şi Damian Diferite tipuri de transplant s-au tot efectuat în lume. Indiferent că vorbim despre cornee, piele sau rinichi, aproape fiecare organ sau ţesut din corpul unei persoane poate funcţiona mai departe în corpul alteia. De la transplantul de picior efectuat de Sfinţii Cosma şi Damian în sec. VI în Roma şi până la transplantul de rinichi efectuat de Sfântul Luca al Crimeii în secolul XX a trecut mult timp, iar această tehnică a evoluat, devenind o realitate cotidiană mai ales în ţările bogate. Directorul Organizaţiei Naţionale a Transplanturilor din Spania, Rafael Matesanz, în conferinţa de presă de la Madrid cu titlul "Ultimele frontiere ale operaţiilor de transplant", declara faptul că "transplantul de mâini, de braţe sau cel de faţă provenite de la persoane decedate erau SF doar cu 10 ani în urmă, dar acum ele sunt o realitate splendidă în spitalele noastre". În sistemul sărac de sănătate publică din România, care îşi mai permite totuşi anumite extravaganţe, nu sunt donatori suficienţi nici măcar pentru sânge, acest produs biologic lipsind în 40% din cazurile în care este necesar. Transplantul de organe este un lucru mult mai complicat şi mai costisitor, care presupune şi probleme de ordin social, juridic, etic sau psihologic. Trupul nu trebuie comercializat Într-un interviu în care vorbea despre cardul de sănătate şi acordul prezumat pe care l-ar conţine cu privire la donarea de organe, prof. Vasile Astărăstoae, preşedintele Colegiului Medicilor şi membru în Comitetul Director de Bioetică (CDBI) al Consiliului Europei (Strasbourg), spunea că "un astfel de acord ar deschide calea abuzurilor… Numărul mare de operaţii de transplant din Spania nu s-a datorat acordului prezumat, ci unui sistem al transplantului foarte bine pus la punct, în care un organ disponibil ajunge foarte repede la primitor… Oricum, părerea mea este că românii sunt altruişti şi vor accepta să devină donatori de organe. Este adevărat însă că teama faţă de riscul ca aceştia să devină victime ale traficului de organe nu va dispărea. Nu este chiar SF ceea ce se spune despre abuzurile care pot să apară. Trebuie să existe un control etic. Există un comerţ ilicit de organe pentru transplant." Un astfel de comerţ este motivul pentru care mulţi creştini sunt reticenţi în a se face donatori de organe. Biserica Ortodoxă Română afirmă faptul că "donarea nu poate să fie obiectul unor tranzacţii", opunându-se "oricărei tranzacţii de organe umane şi oricărei exploatări a stărilor de criză şi a vulnerabilităţilor potenţialilor donatori". În acelaşi timp însă, "Biserica nu poate încuraja negativismul nejustificat al unora, care constă fie în refuzul donării de organe, fie în refuzul acceptării oricărei forme de transplant, cum ar fi chiar şi transfuzia de sânge", potrivit documentului "Transplantul de organe" publicat pe site-ul Patriarhiei Romane. Unitatea şi legătura dintre persoanele umane Omul există ca unitate psiho-somatică. Despărţirea omului în trup şi suflet se face mai ales în mod artificial, din raţiuni practice. Omul există ca unitate specifică, irepetabilă, inconfundabilă şi personală, deşi în continuă schimbare. Omul a fost creat întreg din pământul care alcătuieşte lumea, primind suflarea de viaţă a Duhului Sfânt (cf. Fc. 2, 7), aceasta fiind şi caracteristica ce îl diferenţiază pe omul viu de cel mort, scânteia dumnezeirii ce arde în om. Dacă omul supravieţuieşte sau creează ceva, viaţa nu poate fi însă decât de la Dumnezeu. Omul nu poate da viaţă decât în măsura în care o are şi el. De aceea, atunci când se transplantează un ţesut sau organ de la un cadavru, se ia ceva încă viu de la un om mort de curând, pentru ca apoi să se introducă în alt om viu. Viaţa din lume, deşi este primită de la Dumnezeu, se întreţine şi prin hrană. Şi aşa cum omul mănâncă pentru a se hrăni şi a trăi, tot la fel organul transplantat este unit cu noul corp pentru a deveni una cu noul corp şi pentru a se putea hrăni, participând la funcţiile şi activităţile corpului din care acum face parte. Legătura dintre donator şi primitor este una specială. Un organ sau ţesut plin de viaţa donatorului va trăi concomitent sau mai departe în trupul celui care îl primeşte, fiind un singur trup, mădularele îngrijindu-se deopotrivă unele de altele (cf. I Co. 12, 25). Astfel, între cele două persoane se creează o legătură mai mult sau mai puţin conştientizată. Unitatea oamenilor se împlineşte în Hristos Prin transplant se poate observa o tendinţă de solidaritate, de unire a omului cu aproapele lui. Această unire se efectuează mistic în cadrul Sfintei Împărtăşanii şi deplin în Împărăţia lui Dumnezeu. De la o celulă microscopică, omul primeşte elemente chimice pline de energie sau viaţă pentru a deveni. El creşte şi se dezvoltă şi se transformă şi aproape întreaga lui viaţă îşi reînnoieşte trupul. Omul mănâncă ceea ce este străin de el pentru a-l transforma în el şi a-l elibera din nou mai devreme sau mai târziu. Materia devine om pentru ca omul să se întoarcă în materie. Pentru că hrana creşte din pământul în care au murit alţi oameni, omul este în permanent în legătură cu cei dinaintea lui, dar şi cu cei care vor urma. Aceasta unitate este însă împlinită doar în Hristos, omul care a cuprins toată umanitatea în dumnezeirea persoanei Fiului lui Dumnezeu. Omul care a primit un organ transplantat trebuie să se roage lui Dumnezeu pentru persoana care i-a dăruit momente de viaţă. El trebuie să se facă vrednic de viaţa pe care a primit-o şi să înveţe să descopere adevărata viaţă, care nu are sfârşit. De aceea, prin viaţa lui liturgică şi prin împărtăşirea cu Sfintele Taine, şi donatorul participă la viaţa Bisericii. Legătura dintre vii şi adormiţi se resimte astfel mai bine, ea desăvârşindu-se în viaţa viitoare. Biserica Ortodoxă Română precizează faptul că "dăruirea unui organ, a unui ţesut şi chiar a unei picături de sânge, din dragoste faţă de aproapele, înseamnă autodăruirea şi autojertfirea întregului om în interiorul aceluiaşi Trup mistic al lui Hristos, ceea ce exclude privirea trupului omului ca pe un simplu mijloc de însănătoşire fizică a cuiva sau ca pe o magazie de organe de schimb".