Trifon Gavril, monahul cel mai vârstnic al Mănăstirii Neamțului
Aproape nonagenar, purtând cu sine ani mulți de nevoință, încercări și stăruință, monahul Trifon Gavril s-a adăugat părinților de altădată din obștea Mănăstirii Neamț. Își avea obârșia într-un loc care a dat monahismului mulți slujitori, monahi și monahii, între ei stareți de mănăstiri, duhovnici sau monahi ascultători în diferite chinovii, unde Dumnezeu i-a chemat pe fiecare.
În comuna Rădășeni își au începuturile frații monahi Neculăiasa. Între ei, cunoscutul arhimandrit Valerie Neculăiasa, fost slujitor pentru puțin timp la Catedrala Patriarhală din București, dar și stareț al mănăstirilor Vorona, Râșca și Predeal, director al Tipografiei de la Mănăstirea Neamţ, slujitor la Catedrala Reîntregirii de la Alba‑Iulia și la mănăstirile Sinaia, Curtea de Argeș, Ciorogârla, Dealu, Ghighiu și Agapia. A trecut la cele veșnice în anul 1975, la Mănăstirea Agapia.
Alt slujitor al Bisericii dintre frații Neculăiasa a fost protosinghelul Mina Neculăiasa, născut la Rădășeni, în anul 1905, călugăr cu metania la Mănăstirea Slatina, misionar în Episcopia Armatei din Alba‑Iulia, fost ucenic al Episcopului Partenie Ciopron și ctitorul unei frumoase biserici din Lăpuștești, în Arhiepiscopia Clujului, apoi viețuitor la mănăstirile Putna, Râșca și Neamț, unde a trecut la cele veșnice în 1982.
Alt monah din comuna Rădășeni, cu numele său protosinghelul Epifanie Acatrinei (Catrina), a fost stareț la mănăstirile Horaița și Râșca, precum și la schiturile Țibucani și Dumbrăvele din județul Neamț. Pe lângă talantul bunei administrări și al hărniciei, protosinghelul Epifanie Acatrinei (Catrina) a fost și îndrumătorul Episcopului de mai târziu Epifanie Norocel, pe care l‑a și avut viețuitor în Mănăstirea Râșca, recomandându‑l pentru studii seminariale și pentru intrarea în obștea Mănăstirii Neamț.
Acestora li s‑au adăugat monahii Trifon Gavril și Gherasim Grumăzescu din Mănăstirea Neamț, dar și peste douăzeci de călugărițe, viețuitoare la Văratec, Agapia, Vorona ș.a..
Monahul Trifon Gavril s‑a născut în luna iunie 1927, cu zece zile înainte de pomenirea Sfinților Apostoli Petru și Pavel, care sunt și ocrotitorii bisericii parohiale. Era acolo preot slujitor Miron Teodoriu. A primit la Sfântul Botez numele Toader (Teodor).
Teodor Gavril provenea dintr‑o familie de oameni evlavioși, părinții săi, Ioan și Parascheva, au avut 12 copii. Cinci dintre ei au murit de mici, iar șapte au rămas în viață.
Fratele tatălui său era cunoscutul învățător Vasile Gavril, fost director al școlii din localitate și binefăcător de seamă al Rădășenilor.
S‑a numărat printre ctitorii Căminului Cultural, dar și printre inițiatorii aducerii energiei electrice, fiind o vreme primar. Casa părintească a viitorului monah Trifon era vecină cu reședința primarului, pe atunci cea mai frumoasă locuință a comunei Rădășeni.
După instaurarea regimului comunist, învățătorul Vasile Gavril a fugit în munți și apoi a stat ascuns ani la rând în beciul sau în podul casei personale. Învățătoarea Lucreția Gavril, soția sa, i‑a încredințat bunicii mele dinspre tată, vecină peste drum de casa ei, taina pe care n‑o divulgase decât la vreo două, trei rude apropiate.
După o perioadă de zbucium cumplit, învățătorul Vasile Gavril a murit și a fost îngropat pe ascuns într‑o noapte. Bunicii mei au participat la nefericitul eveniment și au păstrat secretul, aidoma unei spovedanii sincere. Apreciata învățătoare și‑a dus viața într‑o mare tăcere și suferință, supraviețuind până după anul 1990.
De la bunicii mei știu că, la un moment dat, autoritățile au dat ordin ca toți fugarii să se întoarcă la casele lor, după o amnistie generală. S‑a aflat atunci că învățătorul Vasile Gavril, fostul director al școlii și demnitar local, a fost îngropat tocmai în grădina cu flori din apropierea casei. Trecuseră de atunci mulți ani și s‑a permis familiei să îl îngroape creștinește, fiind condus la mormântul din preajma ctitoriei voievodale Sfinții Mercurie și Ecaterina de toată suflarea satului, şi răsplătit cu un loc de cinste chiar lângă locașul pe care reușise să‑l electrifice în vremea mandatului de primar.
Când avea vreo 17 ani, Toader (Teodor) Gavril a lăsat oile pe o uliță a satului, la câteva case depărtare de locuința părinților săi, și a plecat spre Schitul Icoana de lângă Mănăstirea Neamț, împreună cu un alt consătean, Gavril Călugărița, care după un timp s‑a întors în lumea satului.
Rudele apropiate ale familiei Gavril, împreună cu mulți rădășeneni, au cărat pietre în care trase de boi pe valea pârâului Icoana, ajutând la construirea casei monahale, a fântânii și a unor acareturi de la Schitul Icoana, la sfârșitul anilor â40, participând alături de ei în adolescența sa și tânărul Toader (Teodor) Gavril, care a simțit o dragoste aparte față de Schitul Icoana și chemare tainică pentru trăirile monahale. Așa a ajuns, fugind de acasă, în obștea schitului nemțean.
În jurnalul personal al părintelui protosinghel Vasian Iosub (care s‑a păstrat), acesta mărturisea că prima casă construită la Schitul Icoana Nouă s‑a realizat în perioada octombrie - decembrie 1947, între ctitori aflându‑se și locuitorii din Rădășeni, iar în 1949 s‑a ridicat o clădire lungă de 53 de metri și lată de 7 metri, cu paraclis, chilii și trapeză.
În jurnal, protosinghelul Vasian Iosub zicea: La această clădire au dat ajutor bănesc, și mai mult, au venit cu mână de lucru credincioșii din Rădășeni și alte sate din jur. Mai notează în jurnal faptul că în vara anului 1950 s‑a făcut tâmplăria, adică 21 de ferestre, 22 de uși cu tocuri și altele, de către meșterii Ion Anisie și Gheorghe Amariei din Rădășeni, iar pe multe dintre icoanele pictate la Schitul Icoana Nouă de Irineu Protcenco sunt trecute numele donatorilor din satul Rădășeni.
În actul de sfințire semnat de Episcopul Pavel Șerpe, întocmit în anul 1951, luna mai, ziua 6, se amintește că așezarea călugărească de la Schitul Icoana s‑a început în 1947 cu binecuvântarea Patriarhului Nicodim Munteanu, cu grija, râvna și osteneala conducerii Mănăstirii Neamț și cu puternicul sprijin material al credincioșilor din comunele Rădășeni, Urecheni, Humulești, Agapia și de prin alte sate (ordinea localităților este conformă cu actul de sfințire).
În perioada respectivă, printre viețuitorii Schitului Icoana Nouă s‑a numărat o vreme și monahul Gherasim Cucoșel, mai târziu Episcopul Gherasim Putneanul.
Într‑o asemenea atmosferă de rugăciune și lucrare de zidire a schitului pendinte de Mănăstirea Neamț s‑a aflat și fratele Toader (Teodor) Gavril, devenit monah cu numele Trifon, la sărbătoarea hramului Schitului - „Schimbarea la Față a Mântuitorului”, 6 august 1956, avându‑l ca naș de călugărie pe protosinghelul Ghenadie Crudu. Împreună cu el au fost tunși în monahism Glicherie Iacoboaia și Gherasim Grumăzescu, cel din urmă originar tot din Rădășeni.
Slujba a fost oficiată de starețul Mănăstirii Neamț - arhimandritul Mitrofor Melchisedec Dimitriu, și de un sobor de preoți și diaconi din Mănăstirea Neamț. La slujba Sfintei Liturghii și a Tunderii în monahism a participat și pr. prof. dr. Ioan G. Coman – rectorul Institutului Teologic de Grad Universitar din București, care a vorbit despre semnificația sărbătorii, dar și despre misiunea dintotdeauna a monahilor, aceea de a fi mărturisitori ai iubirii lui Hristos în lume. S‑a spus atunci de către părintele Vasian că preoții de mir vorbesc cel mai frumos despre călugărie.
Părintele profesor Ioan G. Coman a revenit de multe ori în vacanțe la Mănăstirea Neamț, păstrând o frumoasă legătură duhovnicească cu monahii ei, dintre care unii i‑au fost studenți.
Din același jurnal al părintelui protosinghel Vasian Iosub aflăm că importantele lucrări care s‑au făcut în anii 1955‑1956 i‑au avut printre ostenitori și pe cei doi rădășeneni Trifon Gavril și Gherasim Grumazescu, iar majoritatea cheltuielilor au fost suportate de ctitorii din Rădășeni. Este vorba de aducerea apei potabile, construirea unei fântâni aproape de pârâul mic, lângă bucătăria de atunci, și apoi săparea a trei fântâni în fața clădirii mari, cu o adâncime de peste 20 de metri, toate lucrările fiind realizate de meșterul Vasile Tulbure din Rădășeni. Aceste însemnări ale părintelui protosinghel Vasian Iosub arată că, în condiții grele și în vreme de dictatură, cu ajutorul unor binefăcători minunați, Schitul Icoana și‑a conturat frumusețea în poiana de sub muntele Vasanu, într‑un loc prea frumos din ținutul Neamțului.
Monahul Trifon a cunoscut, asemenea altor viețuitori din mănăstirile țării, o perioadă de încercare în urma Decretului 410/1959. După un exil de câțiva ani, a revenit la Mănăstirea Neamț, fiind rânduit cu ascultare la Schitul Vovidenia, unde s‑a ostenit sub îndrumarea protosinghelului Nazarie Chirilă, egumen în acea perioadă, considerat pe bună dreptate un ctitor înnoitor al schitului majestuos.
Chemat apoi în obștea Mănăstirii Neamț, monahul Trifon a avut câteva ascultări, printre care: supraveghetor de muzeu, cămăraș, trapezar, paraclisier și altele.
În tinerețe a fost un om harnic și priceput în treburile gospodărești. Era sfătos, binevoitor, glumeț și avea vorbe care arătau o bunătate a inimii. Personal, consider că monahul Trifon a avut două mari daruri: unul al nejudecării aproapelui, respectiv al bunătății inimii. Îmi amintesc un cuvânt din Pateric despre sfârșitul unui călugăr care nu era nici mare postitor, nici aspru nevoitor, nici cel dintâi la biserică, nici împlinitor atent al rânduielilor monahicești, dar care în fața morții era tare senin. Starețul l‑a întrebat: Știu, frate, că puțin te‑ai ostenit, cum de ai atâta pace acum, în ceasul din urmă? Și fratele i‑a răspuns: Am auzit de la Domnul un cuvânt care spune: Nu judeca, ca să nu fii judecat. M‑am ostenit în viața mea să împlinesc acest lucru și de aceea cred că nu voi mai fi judecat de Judecătorul din ceruri.
Mai adaug apoi faptul că monahul Trifon a fost un mare artist, ce‑i drept, unul aproape necunoscut de cei mulți, dar care a adunat încă din anii tinereţii armoniile și frumusețile din jur, așezându‑le în sunet de toacă.
Nu cred că a fost vreun călugăr, în ultimii 50‑60 de ani, care să fi mânuit această artă a bătăii ritmice și nemaiauzite în toacă precum monahul Trifon.
Înregistrat cu ani în urmă de specialiști ai unor televiziuni și studiouri, toaca bătută de părintele Trifon rezistă încă, vorbind despre o măiestrie întâlnită doar în lumea monahală, care încet, încet se pierde.
Până și arhimandritul Irineu Cheorbeja, iscusit mânuitor al ciocanelor de toacă, spunea că Trifon era mai priceput decât el.
Părintele Trifon cunoștea multe întâmplări din viața de altădată a monahilor, din întâlnirea lui cu Mihail Sadoveanu, cu ierarhi și călugări de faimă, mulți dintre ei apropiați Mănăstirii Neamț, și se bucura să primească scrisori sau vederi de la cei care se formaseră în Lavră și acum slujeau Biserica în diferite ascultări și locuri din țară, și chiar dincolo de hotarele ei.
La puțin timp după anul 1990, în vremea stăreției arhimandritului Irineu Cheorbeja, am fost martorul întâlnirii dintre monahul Trifon și un ierarh pribeag, călugăr și el cu metanie la Mănăstirea Neamț, ostenitor altădată și ucenic al protosinghelului Vasian Iosub.
Era Arhiepiscopul Adrian Hrițcu. Rareori am văzut o asemenea bucurie și calde mărturisiri ale unor oameni bătrâni care își păstraseră amintirile imaculate ale râvnei lor duhovnicești din tinerețe.
Către sfârșitul lunii noiembrie 2016, mama mea l‑a vizitat pe monahul Trifon la patul de suferință dintr‑o chilie a bolniței Mănăstirii Neamț. Era senin, chiar dacă nu mai putea coborî din pat și un zâmbet curat i‑a inundat chipul. A mai avut puterea să‑și amintească de satul lui natal și de vecinătatea familiei lui cu a familiei mele, chiar pe aceeași uliță, doar la câteva case depărtare.
Acum, pentru a nu știu câta oară, clopotele bisericilor din satul Rădășeni au sunat prelung, într‑o simfonie care se dorește auzită de Împăratul Cel fără de moarte, Căruia I‑a slujit cu smerenie un monah aproape necunoscut, cu numele său Trifon Gavril, care a venit pe lume în urmă cu aproape 90 de ani, în ținutul poamelor și al merelor coapte, la Rădășeni.
Din tinereţe a lăsat casă, părinți, țarini, rudenii, prieteni și s‑a dus să‑I slujească Domnului…