Triodul, râvnitoare pregătire pentru Înviere
Cu Duminica Vameşului şi a Fariseului a început perioada liturgică a Triodului. A început să adie a post şi de aceea trebuie să ne pregătim cum se cuvine pentru această călătorie. Noi toţi trebuie să luăm aminte la faptul că postul a fost rânduit spre pocăinţă şi spre îndreptarea vieţii. Să pornim cu bucurie şi cu nădejde că ne va aduce folos şi că vom primi ajutorul lui Dumnezeu ca El să deschidă uşa inimii noastre împietrite şi astfel să ajungem la Dumnezeu prin uşile milostivirii Lui. O scurtă radiografie liturgică a acestei perioade face în interviul ce urmează părintele lector dr. Marian Mihai, de la Facultatea de Teologie Ortodoxă „Justinian Patriarhul“ din Bucureşti.
Părinte profesor, înainte de a intra în registrul specific perioadei liturgice pe care tocmai am început-o, spuneţi-ne câteva cuvinte despre ce înseamnă pentru fiecare dintre noi timpul bisericesc şi cum ar trebui să ne aşezăm, să ne pregătim.
Prin întocmirea fiecărui an bisericesc şi prin toate rânduielile liturgice din cadrul cultului creştin, Biserica urmăreşte ca Persoana Mântuitorului nostru Iisus Hristos şi lucrarea Sa mântuitoare să fie prezente în mod tainic, real şi continuu în viaţa fiecăruia dintre credincioşii ei, care caută mântuirea sufletului şi viaţa veşnică.
După mărturia nemincinoasă dată de Domnul nostru Hristos: „Iată, eu sunt cu voi în toate zilele până la sfârşitul veacului“, suntem încredinţaţi că în lumea aceasta nu există clipă pentru orice făptură umană în care Dumnezeu să nu fie cu noi.
„Cu noi este Dumnezeu...“, câtă bucurie, mângâiere şi siguranţă poate avea omul, căci nu este singur; singurătate care, după mărturiile multora, este cea mai grea boală.
Şi dacă Dumnezeu este cu noi, Biserica, în înţelepciunea ei, a rânduit ca în timpul unui an bisericesc să fie reînnoite întreaga viaţă şi activitate a Domnului în toate cele trei laturi ale activităţii Sale: cea de Învăţător, cea de Arhiereu, cea de Împărat, şi în felul acesta omul să-L caute pe Dumnezeu, să-I urmeze Lui: să petreacă în el cu Dumnezeu.
Fiind Arhiereul care aduce jertfa, dar şi jertfa care se aduce, după cum spune părintele Dumitru Stăniloae, Învăţător şi învăţătură, Călăuzitor, dar şi Cale, Adevăr şi Viaţă, omul îşi trăieşte viaţa aceasta pământească cu privirea îndreptată către cea de dincolo, cea din Împărăţie.
Vrednicul de pomenire patriarh Nicodim spunea în una din cuvântările sale că viaţa aceasta este o şcoală, în care omul îşi pregăteşte veşnicia.
Aici, în şcoala aceasta, i s-au pus omului la îndemână şi dascăli sau profesori minunaţi - proorocii, apostolii şi drepţii - şi minunate manuale de şcoală - cărţile proorocilor şi apostolilor, cărţile Sfintei Scripturi - care-l călăuzesc şi-l învaţă cum să facă pentru a-şi pregăti o viaţă veşnică fericită. Peste toate acestea i s-a trimis şi cel mai mare Pedagog al cerului şi al pământului - Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Dumnezeu Omul -, Care i-a pus la îndemână cel mai vestit manual de şcoală cu reguli sigure de pregătire pentru viaţa veşnică.
El nu numai cu cuvântul, ci şi cu fapta a arătat oamenilor chipul de pregătire pentru veşnicie, şi când s-a despărţit de ei a zis: „Mă duc să vă gătesc loc, şi dacă vă voi pregăti loc, voi veni iarăşi să vă iau, ca unde sunt eu să fiţi şi voi“ (Ioan XIV, 3).
Şi dacă viaţa aceasta pământească îi este dată omului să-şi pregătească veşnicia şi pe aceasta omul o dobândeşte cu ajutorul acestei vieţi, atunci ea este de aceeaşi însemnătate ca şi veşnicia.
Viaţa trebuie trăită în Dumnezeu şi cei care se plâng de această viaţă înseamnă că sunt în căutarea unui alt scop şi pierd din vedere pe Acela care este „Răsăritul cel de Sus şi Lumina lumii“, precum şi sufletul prin care devenim nemuritori.
Ilie Miniat spune că „oamenii parcă ar avea toată mintea în ochi, numai ce văd cinstesc; nu cinstesc nimic din cele pe care nu le văd. Ei văd lumea aceasta şi o cinstesc mai mult decât trebuie, sufletul nu-l văd şi de aceea nu-l cinstesc aşa cum trebuie“.
În decursul anului bisericesc omul se gândeşte totuşi mai mult la sufletul său în perioada Triodului, o perioadă care ne aduce aminte de activitatea Mântuitorului de Mare Preot, îndeplinită mai ales prin jertfă, adică prin patimile şi moartea Sa pe Cruce. Cu Duminica Vameşului şi a Fariseului creştinul porneşte într-o călătorie.
Nu e nevoie să ne împovărăm cu multe. Să intrăm într-o rânduială a Bisericii şi să dăm naştere în noi unor aşezări sufleteşti pregătitoare, arătate de Biserică, prin temele ei majore, şi prin osteneală să curăţim sufletul şi să îndreptăm viaţa noastră.
Stările acestea de umilinţă, specifice acestei perioade, sunt pregătite de Biserică din vreme pentru ca simţămintele sufleteşti ale creştinului să fie întărite şi acesta să nădăjduiască spre Domnul. „Nădăjduieşte în Dumnezeu, că-L voi lăuda pe El, mărturia feţei mele este Dumnezeul meu“ (Ps. 41, 7, 17).
Ce înseamnă propriu-zis perioada Triodului?
Perioada Triodului începe cu Duminica Vameşului şi a Fariseului, care este şi duminica a XXXIII-a după Rusalii, şi se termină cu Sâmbăta Mare. Cartea care cuprinde rânduiala serviciului divin din această perioadă se numeşte Triod. Este o perioadă care cuprinde zece săptămâni, dintre care trei dintre ele sunt săptămâni pregătitoare pentru Postul Mare. Celelalte săptămâni, şapte la număr, sunt săptămâni ale postului. Toată această perioadă liturgică este rezultatul unei îndelungate evoluţii care urcă până în perioada de pruncie a Bisericii.
Importanţa pe care o dădeau creştinii primelor veacuri morţii şi Învierii Mântuitorului Hristos îi făcea pe aceştia să trăiască atât de intens „clipa veşniciei“, încât fiecare zi era pentru ei „o Vineri Mare şi un Paşte“.
Originea Triodului se confundă cu perioada de pregătire în vederea sărbătorii Paştelui prin post. Postul acesta pascal avea o lungime variabilă. O zi sau două înainte de Paşti în primele trei secole, şi mai târziu Săptămâna Mare era o săptămână cu post pentru toţi creştinii.
De la epoca apostolică mulţi dintre creştinii mai zeloşi îşi vor prelungi postul pascal până la patruzeci de zile, care reprezintă o imitare a postului Mântuitorului Hristos în pustie, înainte de începutul activităţii Sale. Cele patruzeci de zile de post s-au răspândit în toată lumea creştină.
Sfântul Atanasie cel Mare, în anul 330, la sărbătoarea Botezului Domnului, când la sfârşitul Liturghiei se anunţa data Paştilor, semnalează o pregătire de patruzeci de zile pentru a putea sărbători cum se cuvine Paştile. Trebuie însă observat că în Epistolele festale ale Sfântului Atanasie postul Săptămânii celei Mari, săptămâna înainte de Paşti, rămâne distinct de cel al Păresimilor, fapt rămas până astăzi în conştiinţa Bisericii.
Cauza extinderii perioadei Triodului cu două săptămâni pregătitoare în sec. IX-X şi în sec. al XII-lea cu săptămâna vameşului şi a fariseului poate fi atribuită aceluiaşi zel al credincioşilor. Deci începând cu sec. al XII-lea vedem Triodul aproape în forma pe care o are astăzi.
Introducerea sărbătorii Sfântului Grigorie Palama în sec. al XIV-lea, după disputele isihaste, ne conduce către încheierea definitivă a ciclului duminicilor şi sărbătorilor şi la compunerea Sinaxarului care comentează momente importante din perioada Triodului.
Secolul al XV-lea ne aduce ultima intervenţie în Triod prin adăugarea Prohodului Domnului în Sâmbăta Mare, Prohod ce reprezintă punctul culminant al Săptămânii Mari.
Tezaurul acesta, ce reprezintă rodul a zece secole de trăiri ascetice şi liturgice, pentru credincioşii zilelor noastre se rezumă la o ascultare smerită şi la o încercare de a pune în practică, de a trăi temele importante concentrate în formă de virtuţi teologice.
Vorbiţi-ne despre imnologii Triodului.
Marea înflorire a imnografiei este situată după sec. al VII-lea prin autori ca Sfântul Sofronie al Ierusalimului, care a alcătuit majoritatea troparelor şi idiomelor din Săptămâna Mare, Sfântul Andrei Cretanul, care a fost unul dintre cei mai străluciţi compozitori de canoane.
Cel mai cunoscut este Canonul cel Mare, care se cântă integral în săptămâna a V-a a Postului Mare, în ziua de joi (miercuri seară) şi parţial în primele patru zile ale postului, la Pavecerniţa Mare.
Sfântul Ioan Damaschin, „corifeul corului melozilor“, pe lângă frumosul canon al Învierii, a alcătuit unele piese pentru Săptămâna Mare legate de Persoana divino-umană a Mântuitorului Hristos. Cosma de Maiuma, prin idiomele sale, este cunoscut alături de alţi autori care s-au format în şcoala palestiniană.
La aceşti autori se adaugă Sfântul Teodor Studitul, care, pe lângă canoanele şi stihirile compuse pentru sâmbete, duminici şi sărbători, este autorul unei serii de canoane de trei ode. În Octoih şi Minei canoanele sunt de 9 cântări, dar în Triod canoanele sunt de 3 cântări (ode). Aşa-numitele „triode“ au dat numele Triodului.
Iosif Imnograful este un alt imnograf cunoscut care, alături de alţi autori mai puţin ştiuţi, a lăsat odorul lui sub formă de operă inspirată, care a dus la întocmirea veritabilei cărţi de cult.
Multe din alcătuirile lor imnografice nu sunt prezente în Triod, dar au rămas sub formă de manuscrise şi reprezintă un adevărat tezaur imnografic pentru Biserică.
Care sunt temele teologice majore ale Triodului?
Călătoria duhovnicească a credincioşilor începe în Duminica Vameşului şi a Fariseului şi continuă până în pragul Sărbătorii celei Mari - Paştile Domnului.
Omul se află în comuniune cu Dumnezeu în călătoria aceasta şi numai în condiţiile acestea el este un om liber. „Fiţi robii mei, fiţi robii libertăţii“ - spune Mântuitorul, şi din aceste cuvinte înţelegem că libertatea în afară de Hristos reprezintă o robie.
În Triod se vorbeşte de căderea şi ridicarea omului, iar gândul la moarte este presărat în toate troparele care alcătuiesc această carte minunată. Nu numai Duminica Lăsatului sec de carne (a Înfricoşătoarei Judecăţi) reprezintă un prilej de comemorare a Judecăţii de Apoi, ci fiecare zi ne aminteşte prin texte vremea sfârşitului nostru.
„Gândul la moarte, nemurire îmi este“, spune Sfântul Antonie cel Mare - acest gând reprezintă mersul credinciosului alături de Hristos către ziua Parusiei.
Smerenia aşezată de asemenea la început de drum este virtutea cu valoare distinctivă a creştinului. Această „maică a tuturor virtuţilor“, după cum o numeşte Sfântul Ioan Gură de Aur, este prezentă pentru că fără de ea nu putem dobândi starea de căinţă şi nu putem câştiga, în felul acesta, iertare pentru păcate.
Pentru smerenie şi iubire (faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele) nu există înlocuitori şi numai prin ele ajungem la cunoaştere de sine şi cunoaştere de Dumnezeu, dar şi la unire cu dumnezeirea.
Pocăinţa, „metanoia“, reprezintă de fapt întoarcerea la Dumnezeu şi această virtute este presărată pe toată durata postului, dar concretizată mai ales în Duminica Fiului risipitor.
Aşa cum fiul risipitor se întoarce la tatăl său, creştinul este îndemnat să se îndrepte în timpul Postului Mare spre Cer, pentru a regăsi statutul său de fiu, prin înfierea făcută de Mântuitorul Hristos.
Modelele de pocăinţă prezentate prin Maria Egipteanca, tâlharul de pe Cruce, fiul risipitor, poporul din Ninive sau vameşul smerit alături de femeia desfrânată sau cea cananeancă reprezintă tot atâtea exemple care fac să fim încrezători că mântuirea este posibilă dacă există căinţă.
Vă rugăm să ne oferiţi câteva detalii despre unicitatea şi specificitatea slujbelor din această perioadă.
În perioada Triodului slujbele sunt deosebite, multe dintre ele sunt unice, specifice numai acestei perioade. Ele sunt mai lungi, metaniile se înmulţesc, hrana se împuţinează, postul cunoaşte o asprime şi aduce după sine şi rugăciune multă.
Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul, Pavecerniţa Mare, Deniile sunt unele din slujbele specifice, care dau frumuseţe cultului şi îndeamnă pe credincios la trăire duhovnicească şi liniştire sufletească.
Cântări de o frumuseţe rară şi cunoscute mai de toţi creştinii: „Cu noi este Dumnezeu...“, „Doamne al puterilor...“, „În mormânt Viaţă...“, ne fac să fim cu sufletul plin de bucurie pentru această perioadă a anului.
Astfel, perioada Triodului începe cu o duminică a iertării, a îmbrăţişării, iar după parcursul a patruzeci de zile de post, rugăciune şi priveghere stăruitoare, în care toţi lucrăm, fiecare după putere, cu smerenie curăţirea şi restaurarea firii noastre, ajungem la finalul călătoriei în Duminica Învierii, duminica îmbrăţişării întru bucurie, când cântăm: „Ziua Învierii, să ne luminăm cu prăznuire şi unii pe alţii să ne îmbrăţişăm. Să zicem fraţilor şi celor ce ne urăsc pe noi, să iertăm toate pentru Înviere...“