Trup şi spirit

Omul modern a reuşit să-şi creeze o formă aparte de existenţă ciclotimică, o existenţă în care, actor dăruit al propriilor trăiri, el îşi poate alterna cu toată sinceritatea punctele de vedere, fiind când de o luciditate mergând până la cinism ateist, când de o ardoare interioară frizând credinţa. Cu alte cuvinte, sunt ateu şi credincios cu schimbul, în clipa aceasta fiind încredinţat că Dumnezeu nu există şi în clipa următoare implorându-L să mă ajute în slăbiciunea mea. De pildă, dacă sunt bolnav, seara mă rog lui Dumnezeu să mă vindece, iar dimineaţa mă duc la medic să mă trateze. În sufletul meu nu este nici o contradicţie în această privinţă, întrucât medicina priveşte trupul, în vreme ce credinţa mea priveşte sufletul. Ce-i al trupului ţine de medicină, ce-i al sufletului ţine de religie.

Din perspectiva medicinii, dar mai ales din cea a neurologiei, distincţia trup-suflet nu are sens. Lucrul este cu atât mai grav, cu cât întreaga tradiţie a culturii europene se sprijină pe această distincţie: începând cu grecii, trecând prin Evul Mediu şi poposind la Descartes, cu a sa celebră dihotomie - res cogitans şi res extensa -, perechea conceptuală trup-suflet, în ciuda avatarurilor suferite, s-a perpetuat de-a lungul timpului: ce e mai încurajator decât să ştii că ai un suflet, că el va rămâne şi după ce tu nu vei mai fi şi că astfel dispariţia ta nu va fi o dispariţie propriu-zisă? Platon, în dialogul Phaidros, privea sufletul ca un atelaj înaripat, iar mai târziu, în Roma antică, Horaţiu scria non omnis moriar, mărturisindu-şi speranţa că nu va muri în întregime, că este ceva în el care îi va supravieţui, iar acel ceva nu putea fi decât sufletul. Creştinismul avea să preia ideea, slăvind curăţenia sufletului şi înfierând păcătoşenia trupului. Apoi, în Evul Mediu, pe măsură ce subtilităţile teoretice trebuia să ţină pasul cu stufoasele dileme scolastice, filosofii aveau să atribuie sufletului o seamă de facultăţi diafane, menite a explica viaţa lăuntrică: spiritul şi variaţiunile lui inerente: intuiţie, intelect, raţiune etc. Dar astăzi medicina ne-a pus la pământ. Potrivit ei, sufletul e o bucată din trup, ceea ce înseamnă că psihologia este fiziologie cerebrală. Şi atunci ideea că am avea în noi o entitate subtilă şi oarecum autonomă faţă de trup, o entitate guvernată de reguli proprii ce nu se lasă deloc derivate din cele ale trupului, şi care pe deasupra ne va mai şi supravieţui, furişându-se în straturile astrale, unde va aştepta judecata de apoi, este o iluzie. Sufletul e rezultatul îmbinării unor stări cerebrale şi medulare, adică este expresia convergentă a unor reacţii trupeşti - aceasta este ipoteza medicinii actuale. O asemenea idee nu numai că aruncă în aer toată mitologia noastră filosofico-religioasă, dar totodată pune cruce unei discipline atât de prizate astăzi: psihanaliza. Rezultatul drastic este că azi ne lovim de o sentinţă practică pe care experienţa omenirii nu o poate respinge: sufletul nu numai că nu e muritor, dar el nici măcar nu există. Sufletul omului trebuie să tacă în faţa bisturiului, a tomografului computerizat şi a electroencefalogramei. E deconcertant să accepţi că creierul, înainte de a avea o activitate psihică, are o activitate chimică şi una electrică, iar acest substrat electric şi chimic se răsfrânge direct asupra stării mentale. Mai mult chiar, activitatea electrică şi chimică a creierului produce la propriu psihicul nostru. Căci mintea nu e nimic altceva decât un produs al creierului aflat în contact cu mediul în care trăim. Creier-trup-mediu, iată o ecuaţie în care nici o fărâmă de spirit sau de suflet nu mai poate încăpea. Astăzi, Occidentul se închină acestei ecuaţii şi de aici marasmul în care se zbate Biserica Catolică sub asediul unei propagande anticreştine agresive. Ce-i de făcut dinspre partea ortodoxă? Să stăm în taină şi să lăsăm ştiinţa să-şi epuizeze nuanţele. La sfârşit se va întoarce la suflet şi-i va proclama existenţa concretă.