Tulburătoarea poveste a unei călugăriţe luptătoare (II)

În acei ani puteau fi întâlniţi la Mănăstirea Dealu arhimandritul Ghervasie Creţu, fost mare eclesiarh al Catedralei patriarhale, arhimandritul Ne­chi­for Constantin, care vieţuise mulţi ani la Muntele Athos, protosinghelul Calist Berea, mare protopsalt şi slujitor al Catedralei patriarhale, proto­singhelul Miron Lazea, proto­singhelul Gherasim Negulescu, protosinghelul Valeriu Ciu­bo­ta­ru, protosinghelul Iosif Tro­fim, ieromonahul Calist Ră­du­lescu, ieromonahul Serafim Po­pes­cu, ieromonahul Teofan Mă­tă­saru, ieromonahul Aga­tan­ghel Bolum, ieromonahul Cle­ment Popovici şi alţii, aproximativ 40 la număr.

Iniţial, maicile de la Dealu, în frunte cu administratoarea şi stareţa lor, erau obligate să poarte haine civile, îngrijind clericii bătrâni, unii suferinzi la pat, alţii în putere încă. După anul 1965 li s-a îngăduit să aibă uniforme monahale, ţinându-se cont de faptul că multe delegaţii şi grupuri din ţară şi străinătate poposeau în acest loc încărcat de istorie.

Dincolo de numeroasele în­cer­cări prin care au trecut, via­ţa monahală a decurs într-un anumit ritm, cu slujbe, ru­gă­ciuni şi chiar linişte, până în anul 1986, când s-a primit po­runcă să fie desfiinţată Casa sa­natorială, iar mănăstirea urma să fie demolată. Familia Ceauşescu intenţiona să declare Târgoviştea a doua capitală a ţării, iar pe dealul unde se află mănăstirea ar fi dorit să amenajeze aeroportul. La primirea acestei veşti, trei cle­rici bătrâni au murit în acele zile, iar stareţa Eufrasia a suferit un şoc puternic, fiind internată o perioadă la spitale din Bucureşti şi apoi la sa­na­to­riul din Predeal. Medicii i-au pus un rezultat medical (clinic) cutremurător, considerat a­tunci drept motiv pentru a putea fi înlăturată. Boala a evoluat, iar când a început să urmeze tratamentul era, poate, prea târziu. În anul 2001, me­dicii de specialitate au diagnosticat-o cu Alzheimer.

Stavrofora Eufrasia Poiană a vorbit adeseori, în medii teologice şi laice, despre Ortodoxia românească şi frumuseţile mo­na­hismului. A călătorit în mul­te ţări, iar uneori a fost nevoită să înfrunte încercările vremurilor, nefiindu-i îngăduit să participe la unele simpozioane şi întâlniri interconfesionale, unde era, de obicei, invitată.

Cu toate acestea, încă din anii '70 a susţinut comunicări la întruniri, congrese ori întâlniri ortodoxe, creştine şi ecume­ni­ce. Dintre acestea, amintim prezenţa ei la a VI-a Adunare Generală a Consiliului Ecu­me­nic al Bisericilor, organizată la Vancouver, Canada, în peri­oa­da 24 iulie - 10 august 1983, cu tema Iisus Hristos, viaţa lumii, unde a susţinut comunicarea Via­ţa monahală, tradusă în lim­bile tuturor participanţilor.

Printre realizările ca stareţă la Mănăstirea Dealu se cuvine a fi amintite: reparaţiile la importantul ansamblu monahal, pictarea bisericii principale a mănăstirii, realizată de pictorii Iosif Keber şi arhimandritul Sofian Boghiu, amenajarea curţii interioare a mănăstirii şi a parcului dimprejur, precum şi ctitorirea paraclisului cu hramul Acoperământul Maicii Domnului.

Am întâlnit-o la sfârşitul a­ni­lor '80, când am poposit la Dealu împreună cu ierodiaconul (de atunci) Sebastian Paşcanu, care avea acolo o soră călugăriţă. Am slujit Sfânta Liturghie în paraclisul mă­năs­tirii, am rostit şi câteva cuvinte la finalul slujbei şi am avut posibilitatea unui dialog prelungit cu vestita stareţă, care avea deja o anumită vârstă şi suferinţa de care am amintit. Cultivată, elegantă şi foarte atentă, mi-a atras atenţia prin cuvintele alese cu grijă, dar şi prin gesturile nobiliare, prin or­dinea şi curăţenia de­să­vâr­şi­tă care domneau în mănăstire.

Am întâlnit-o din nou după 20 de ani... Aproape nonagenară, purta cu sine o boală grea, de neînvins. Repeta aceleaşi cuvinte, nu-şi amintea nimic din îndelungata sa viaţă şi nu mai (re)cunoştea pe nimeni. Era asemenea pruncilor şi cred că se pregătea să intre în Împărăţia lui Dumnezeu, făgăduită celor fără de ră­u­tate...

Chipul ei serafic, scăldat în lumina Învierii şi a împlinirilor multor ani de nevoinţă, stră­lu­cea în vinerea Izvorului Tă­mă­duirii, cu câteva ceasuri înainte de coborârea în ţărâna din care fusese plăsmuită. Se zice că cei care mor în Săptămâna Lu­minată au deschisă poarta Cerului.

Sunt suficiente argumentele care ne fac să credem că maica Eufrasia a găsit larg deschisă Poarta Paradisului. 70 de ani de mănăstire, stăruinţa ei pentru viaţa monahală, dragostea pentru istorica Mănăstire Dealu, răbdarea, suferinţa în­de­lun­gată, nelipsirea de la sluj­be şi mai ales de la Liturghie, mărturisirea Ortodoxiei şi a monahismului în lumea cea mare, şi pe deasupra zâmbetul...

Un zâmbet care este de fapt pecetea bucuriei îndelungatei vieţuiri în cin şi a lucrării fap­te­lor celor bune, spre mântuire şi pentru răspunsul cel bun la înfricoşătoarea judecată a lui Hristos, Dumnezeul nostru.

Nu pot încheia fără să amin­tesc atenţia rar întâlnită şi grija permanentă a stavroforei Emanuela Preda, stareţa de astăzi a Mănăstirii Dealu, şi a mo­nahiei Nicolaida Popa, care a îngrijit-o mulţi ani.

A fost şi binecuvântarea Înalt Preasfinţitului Mitropolit Nifon, Arhiepiscopul Târ­go­viş­tei, precum şi dezlegarea ar­hi­e­rească dinaintea vremelnicei despărţiri, dar şi iubirea multora care i-au fost şi îi vor fi mereu alături stavroforei Eu­fra­sia Poiană, vieţuitoare la Dealu mai bine de o jumătate de veac.