Turcia necunoscută

Turistul obişnuit vede Turcia aşa cum vrea ea să i se prezinte: infrastructură de înalt nivel, hoteluri şi plaje primitoare şi curate, oraşe vechi bine îngrijite, relief spectaculos şi atractiv. Aceasta este însă doar imaginea cosmetizată a Turciei turistice, care cuprinde Istanbulul şi coasta de vest a ţării. Pentru vizitatorul curios care încearcă să treacă de aparenţe, ceea ce se descoperă în spate este de multe ori surprinzător, iar uneori şocant.

Turcia este o ţară modernă, dar zona ei centrală şi de est cuprinde vaste ţinuturi deşertice, pe care le asociezi simplu şi spontan cu o viaţă primitivă la toate nivelurile. De exemplu, Podişul anatolian, care se întinde pe sute de kilometri în zona centrală a Turciei, s-a creat ca urmare a unor erupţii vulcanice care au ridicat nivelul solului la altitudinea de circa 1.000 de metri. Stratul de rocă vulcanică, gros de un kilometru, n-a dat nici o şansă vegetaţiei spontane şi nici culturilor agricole. Tufişurile rare de spini sau plante lemnoase sunt singurele care umplu spaţiul gălbui-cenuşiu cu ceva verde palid. Sărăcia este la ea acasă în zona centrală a Turciei. Grotele săpate în piatra poroasă sunt locuite chiar şi azi sau în cel mai bun caz sunt utilizate ca spaţii anexă a gospodăriilor. Alături de casele sărăcăcioase găseşti totuşi cu surprindere numeroase case cu etaj, construite recent. Stilul arhitecturii este occidental, la fel şi dotările, iar bunăstarea din jurul lor contrastează teribil cu restul peisajului. Explicaţia pentru aceasta e simplă: numeroşi turci au lucrat ani buni în Europa, mai ales în Germania, iar cu banii câştigaţi şi-au făcut case mari la ei în sat, aici, în mijlocul pustiului. Casele sunt de multe ori nefolosite, pentru că proprietarii lor nu s-au întors din Germania, ci doar au lăsat aici, în localitatea natală, un semn al prezenţei lor virtuale, la un anumit nivel de prosperitate. Casa din Turcia este oglinda bogăţiei turcului din Germania. În centrul Turciei sunt încă vii automobilele Renault 12, identice cu Dacia atotprezentă la noi în vremea trecută. Este imposibil să nu faci analogii, să nu te gândeşti la o epocă îngheţată în timp. Un teritoriu care nu evoluează. În Turcia se construieşte foarte mult. Oraşele se dezvoltă, se întind pe zi ce trece. De altfel, gruparea locuitorilor din zona rurală în zona oraşelor este o tendinţă cu atât mai accentuată într-o ţară în care diferenţa de nivel de trai între oraş şi sat este foarte mare. Aşa se explică, de exemplu, imensitatea Istanbulului, metropolă ce oficial numără acum 16 milioane de locuitori (şi are probabil în realitate aproximativ 20 de milioane). Dar nu se construieşte decât mare: nu o casă, ci un bloc. Nu cu patru, ci cu cel puţin zece nivele. Şi arareori doar un singur bloc; de obicei se ridică un grup de trei-patru blocuri, dacă nu chiar un cartier întreg. Noul cartier nu trebuie să fie neapărat în zona deja urbanizată. În jurul Ankarei sunt nenumărate cartierele ridicate la doi-trei kilometri în afara oraşului. Racordul la autostradă este suficient ca facilitate de transport, iar a locui departe de centru nu pare aici o problemă. Există o lege conform căreia nu se pot construi în Turcia ansambluri de locuinţe de o anumită amploare care să nu fie prevăzute cu spaţiu pentru rugăciunea musulmană. În chiar mijlocul cartierului nou-construit, finanţatorul blocurilor de locuinţe ctitoreşte şi o moschee. E obligatoriu. Peste tot în Turcia vei întâlni drapelul naţional. Roşu, cu o semilună galbenă imprimată, steagul este arborat pe un catarg înalt, în punctele cele mai vizibile şi mai circulate din oraşe, de pe autostrăzi, de la intersecţii, de pe dealuri şi coline din vecinătatea şoselelor. Ţi se reaminteşte mereu unde te afli. Ţi se arată fără echivoc în ce fel, concret, ţin turcii la ţara lor. Patriotismul e necesar aici, într-un teritoriu atât de vast, cu o populaţie atât de numeroasă. Dar, de departe, cel mai şocant lucru pe care îl simţi în Turcia centrală, creştin fiind, este starea bisericilor vechi. Lăcaşurile care nu au fost dărâmate rezistă doar ca monumente istorice. Nu sunt însă deloc îngrijite, nici măcar protejate de răufăcători. Nu mai au nici un fel de mobilier sau dotare, nu sunt racordate la curent electric, au acoperişul stricat şi ferestrele sparte. În ele nu se slujeşte decât foarte rar, poate o dată la câţiva ani sau în unele chiar deloc. Pereţii sunt scrijeliţi până la sângele zidului. Afli foarte repede cine a trecut pe aici în urmă cu zece sau douăzeci de ani, pentru că mulţi s-au iscălit în tencuială. Urmele vagi de pictură bisericească de pe ziduri nu pot face decât să accentueze senzaţia apăsătoare de mutilare, care nu se compară cu nimic. Vechi şi nou laolaltă, democratizare şi închidere în sistem în acelaşi timp. Turcia rămâne o zonă plină de contraste, care îţi oferă experienţe umane şi de pelerinaj irepetabile în spaţiul european.