Turgheniev, despre conflictul dintre generaţii

Mai rare cărţi atât de actuale ca Părinţi şi copii de Turgheniev. Evgheni Vasilievici Bazarov poate fi alt nume pentru eroul nihilist, alături de Iago, Mefisto sau Satan din Paradisul pierdut al lui Milton. Tulburarea şi disensiunile aduse de negaţie sunt surprinse realist, în cadrul unei familii obişnuite din Rusia secolului al XIX-lea.

Caracterul schimbător al iadului este subliniat de personajul negativ creat de Milton: "Acolo unde zbor e iadul, eu însumi iadul sunt/ Şi din adânc adâncuri şi mai mari/ Să mă înghită se deschid,/ Iar iadul de acum îmi pare paradis". În această viziune, moartea apare ca limită, oricum, ca o deschidere care poate răsturna o perspectivă. Cel puţin asta reiese din finalul pe care Turgheniev îl propune romanului său şi cu care am dorit să deschid scrierea mea, din dorinţa de a sublinia, de a nu amâna esenţialul. Aşadar, Bazarov, eroul care tulbură apele raţiunii şi încearcă să răstoarne ordinea lumii, în final moare. La mormântul său vin deseori doi bătrâni istoviţi, soţ şi soţie. Sunt părinţii care plâng mult şi se roagă. Privindu-i cu duioşie, autorul se întreabă: "Oare lacrimile lor să fie zadarnice? Oare dragostea sfântă, dragostea devotată să nu fie atotputernică? O, nu! Oricât de pătimaşă, oricât de zbuciumată ar fi inima ascunsă în mormânt, florile ce cresc pe el ne privesc senine, cu ochii lor nevinovaţi, amintindu-ne nu numai de liniştea veşnică, de tihna măreaţă a naturii "nepăsătoare", ci şi de veşnica împăcare şi de viaţa fără de sfârşit…" Dezvoltând aceste idei, romanul lui Turgheniev propune eroi şi caractere bine conturate şi dezvoltă cu măiestrie o poveste captivantă. Nihilistul este definit de la început: "Un om pentru care nici o autoritate nu constituie obiect de închinăciune, un om care nu ia ca postulat nici un principiu, indiferent de trecerea pe care o are acesta în rândul celorlalţi". Având astfel de idei, tânărul Bazarov (medic de profesie) şi prietenul său "Arkadi Kirsanov" intră în conflict de idei cu părinţii, care fac apel la aspiraţiile profunde ale poporului rus: "E un popor patriarhal, ce-şi respectă cu sfinţenie tradiţiile şi nu poate trăi fără credinţă…". Motivul pentru care tânăra generaţie distruge este acela că se consideră o forţă: "Ba distrugem pentru că suntem o forţă, observă Arkadi, ş…ţ Da, suntem o forţă, iar o forţă nu dă socoteală în faţa nimănui". Marea încercare pentru Bazarov a fost dragostea. El susţinea că este dezgustător să iubeşti şi, privind o femeie, se gândea cum ar arăta pe masa de disecţie. Şi totuşi, iată că schimbarea sufletului i s-a întâmplat: "Îi clocotea sângele în vine doar uitându-se la ea; de fapt, şi-ar fi potolit uşor sângele, dacă n-ar fi simţit în inimă ceva cu totul nou, ceva ce nu voise să admită cu nici un chip şi de care-şi bătuse joc întotdeauna. Pentru că îi jignea mândria. În discuţiile cu Anna Sergheevna îşi arăta chiar mai vârtos decât înainte dispreţul faţă de tot ce aducea a romantism, dar, rămânând de unul singur, era nevoit să recunoască indignat că devenise şi el un romantic". Bazarov era aşadar un învins de propria lui inimă, de propria sensibilitate. Deşi susţinea că deviza este: "Urăşte!" Lupta aceasta, dintre ceea ce era el de fapt şi ceea ce susţinea că e, sau ce cunoştea din sine însuşi, conferă personajului profunzime. Iubirea îl face să se chinuie, să se nege pe sine… Şi totuşi nu are puterea de a lupta pentru iubirea sa. Nu are forţa de a-şi alcătui chipul propriu, adânc. Moare bolnav şi moartea îi arată propria lui dimensiune: "Ia priviţi ce spectacol dezgustător: un vierme aproape strivit se mai zvârcoleşte! Şi mă consideram capabil să fac atâtea, unde să mă fi gândit la moarte! Aş! Aveam o misiune de îndeplinit, căci mă credeam un gigant! Iar acum misiunea gigantului e să moară cât mai cuviincios, deşi cui îi pasă de asta…? Oricum, n-o să mai scâncesc". Se îndoia că Rusia are nevoie de el. Rusia creştină, Rusia care îşi apăra valorile tradiţionale… Totul pare o farsă. Ridicolul personajului care se crede un gigant şi care neagă pentru că simte că este o forţă ne amuză, dar în acelaşi timp ne face să vărsăm o lacrimă, împreună cu părinţii care, asemenea părinţilor de azi, îşi plâng fiii pierduţi.