Ucenicii Domnului fac minuni
Arhimandrit Ioanichie Bălan, Patericul Românesc, Ediția a VI-a, Ed. Mănăstirea Sihăstria, 2011, pp. 307-308
„Fiind încredințat prin oarecare semne dumnezeiești, în anul 1764, Cuviosul Onufrie s-a retras la pustie în codrii seculari ai Sihăstriei Voronei. Acolo, într-o peșteră pe malul râului Bahlui, s-a nevoit singur în neștiute osteneli duhovnicești timp de 25 de ani, ajungând făcător de minuni și înaintevăzător.
(...) Odată, mergând iarna la vânătoare în pădurile Voronei, domnitorul Moldovei Mihail Sturza, care avea o fiică bolnavă de epilepsie, a ajuns până la sihăstria marelui pustnic Onufrie. Acolo a găsit în zăpadă un măr mare nestricat pe mormântul cuviosului. Din acesta mâncând acasă copila bolnavă, îndată s-a vindecat de boală.
Văzând domnul țării minunea petrecută cu fiica sa, a dorit să fie scoase din mormânt moaștele Sfântului Onufrie și să se așeze cu cinste în Altarul bisericii din Mănăstirea Vorona. Despre acestea se scriu următoarele pe sicriașul în care se păstrează:
1846, mai 9. În vremea egumeniei Părintelui Rafail, arhimandrit și stareț al Mănăstirii Vorona, pe moșia acestei mănăstiri, în fundul moșiei, spre hotar în pădure, se găsește o sihăstrie de o sută de ani însemnată, unde s-au nevoit mulți părinți călugări, din care cel mai însemnat s-a aflat Părintele nostru Onufrie. În anul 1846, când au venit înălțimea sa Mihail, domnitorul țării, la noi la mănăstire aici, și aceasta nu ne este nouă cunoscut cum s-au înțeles sfinția sa părintele Rafail starețul cu domnitorul în pricina dezgropării oaselor Cuviosului Onufrie, ci deodată m-am pomenit cu o poruncă în care mi se poruncea că eu dimpreună cu părinții duhovnici Gavriil, Irinarh și Onisifor și un vătaf bătrân mirean să mergem pe taină la numita Sihăstrie mai din sus. Și mergând, am început a săpa mormântul și la o adâncime de patru palme am aflat oasele. Toate erau învăluite cu mușchi de pământ și, scoțându-le afară, la cap am aflat o lespegioară de piatră, în care arăta de când a răposat cuviosul: 57 de ani în mormânt. Și, aducându-le la mănăstire, ni s-a poruncit de am făcut panihida pentru cuvios în fața domnitorului, și aceste oase de atunci stau neîngropate până acum.”
(Cuvinte ale sfinţilor români, pr. Narcis Stupcanu)